Asa cum anuntasem inca din numarul trecut, comentariul de azi va fi dedicat, iarasi, Festivalului International Shakespeare - la ora de fata, abia incheiat. Eveniment produs de Fundatia Shakespeare, Teatrul National "Marin Sorescu" din Craiova si Centrul de Proiecte Culturale al Primariei Municipiului Bucuresti (ca sa desfasor in toata maretia sa oficiala acronimul - mult mai familiar - ArCuB), festivalul "acopera", o data la doi sau trei ani, doua orase, capitala Olteniei si capitala Romaniei, dar din potentialul sau valoric s-ar putea hrani mult mai multe...
...si mult mai multi. Este vorba, fireste, despre localitati si despre oameni - despre oameni de teatru, mai cu seama. Anul acesta, Festivalul Shakespeare (a carui selectie este asigurata de catre "parintele" sau, Emil Boroghina, fostul director al Teatrului National din Craiova, cu sprijinul actualului director, regizorul Mircea Cornisteanu) a oferit, parca, un meniu mai bogat ca oricand, prin consistenta si diversitate. Am inventariat deja, in articolul de saptamana trecuta, doua prezente ilustre - Declan Donnellan si trupa londoneza Cheek by Jowl, cu Troilus si Cresida, respectiv Lev Dodin si al sau Malii Teatr din Sankt-Petersburg, cu Regele Lear; iar lor li s-au adaugat, apoi, unele la fel de faimoase, precum Peter Brook si Robert Wilson. Sau - cu un sunet exotic pentru o seama de compatrioti teatrali care se chinuiau sa-i silabiseasca numele - Eimuntas Nekrosius si trupa Meno Fortas din Vilnius, care au adus in Romania nu mai putin de trei spectacole: Macbeth, Hamlet si Othello.
Daca noua ne este (ne-a fost) mai degraba strain, regizorul lituanian inseamna pentru colegii nostri de domeniu de pe restul continentului, de cel putin doua decenii si jumatate, un reper constant. Nascut in 1952 si absolvent, spre sfarsitul anilor '70, al Institutului de Arta "A.V. Lunacearski" din Moscova, regizor, o vreme, la Teatrul Tineretului din Vilnius sau, alta vreme, la Teatrul Dramatic din Kaunas, director, la un moment dat, al Festivalului LIFE din capitala Lituaniei si, in fine, creator si animator al ansamblului Meno Fortas - cam acestea sunt informatiile despre sine pe care le impartaseste lumii artistul, inclusiv pe site-ul teatrului infiintat de el -, Nekrosius a devenit un nume de circulatie internationala o data cu spectacolul Pirosmani, Pirosmani (1981); doi ani mai tarziu, O zi mai lunga decat veacul, dupa Cinghiz Aitmatov, avea sa consolideze viziunea despre teatru care i-a adus regizorului consacrarea: o viziune imbinand, surprinzator si armonios, un suflu epic amplu (racordat, prin cateva elemente recurente - apa, foc, pamant -, la existenta transcendenta a universului) si o atentie minutioasa fata de detaliu, mai ales fata de detaliul psihologic caracterizant.
Desigur, puse alaturi de prezenta nemijlocita a spectacolului, consideratiile de mai sus par ridicol de pretioase, caci, ca un artist adevarat, Nekrosius stie sa-si topeasca ideile teoretice in fapt scenic viu, astfel incat tot ceea ce se petrece in cele trei-patru ore de reprezentatie pare ca ia nastere atunci si acolo, in chip spontan si natural - merit, neindoielnic, si al extraordinarei echipe de actori de la Meno Fortas. De fapt, insa, fiecare "ochi" al lantului de intamplari si actiuni ce se desfasoara, aparent haotic, discontinuu sau abrupt pe scena, are o motivatie logica, fiecare "simbol" vizual sau sonor are o corespondenta intima cu altele, care l-au precedat ori l-au urmat. Probabil ca, spre a fi receptate in toata bogatia lor intelectual-senzoriala, spectacolele lui Nekrosius ar trebui vazute de mai multe ori; pentru a te lasa patruns de frumusetea lor subtila, insa, e de ajuns si o unica reprezentatie. Cu o conditie, totusi: sa-ti deschizi in fata ei atat mintea, cat si sufletul.
Spectacolul care a inaugurat, la Bucuresti, trilogia a fost Macbeth, creat in 1999: un spectacol simplu si puternic, citind povestea nobilului scotian sedus de mirajul tronului cu o anumita ironie, prezenta mai ales in interventiile "fatidice" ale celor trei vrajitoare si menita sa relativizeze conceptul de Putere pana la o derizorie pulverizare; in fata turmei informe de curteni asupra carora coroana ii da dreptul sa stapaneasca, Macbeth devine, la randul lui, un biet om asteptand cu frica moartea - si poate ca tocmai aceasta frica ii aduce redemptiunea finala, in lumina orbitoare a reflectorului indreptat spre noi, cei ce i-am contemplat pasivi crima, remuscarile, abandonul.
Mai vechi, ca data de nastere, cu doi ani, Hamlet vadeste, mi s-a parut mie, ezitarile regizorului aflat pentru prima oara in fata unei capodopere shakespeariene (Nekrosius mai montase pana atunci doar un scenariu dupa cateva piese ale lui Shakespeare), de unde si cateva lungimi si neclaritati. In ciuda lor, spectacolul traieste insa, intens si patrunzator, prin finetea descifrarii personajelor (am admirat, de pilda, o exceptionala Ofelia, zglobie si fragila) si, ca sa zic asa, retroactiv, prin solutia cutremuratoare din final: intr-un nicaieri pe care-l stim fara ca nimeni sa-l fi vazut, batranul Hamlet, fantoma ce si-a indemnat fiul sa razbune crima prin crima, incearca zadarnic, cu urlete de animal ranit, sa retrezeasca la viata vesnica (?...) trupul definitiv parasit de spirit al nefericitului print. Produs in anul 2000, asadar ultimul din trilogie, Othello mi-a placut, mie uneia, cel mai mult: profund muzical (muzica, de altfel, este un veritabil personaj in spectacolele lui Nekrosius) si discret pictural, spectacolul stramuta gelozia lui Othello, un barbat la a doua tinerete, degajand forta, siguranta si o curatenie desavarsita, in spatiul inchis si nesigur al unui vas scuturat de valuri, printre strigatele bizare, obsedante, ale albatrosilor; aici, nestiutoarea Desdemona, vinovata doar de naivitate si de prea multa tinerete, va plati rautatea lui Iago, un soi de golanas ros de invidie, printr-o ucidere semanand cu un dans nuptial extenuant; iar cele peste trei minute (care, pe scena, par infinite!) cat Othello, singur cu trupul sotiei fara viata, se muta de pe un scaun pe altul, se plimba de colo-colo, ia cate un obiect, il lasa deoparte, isi freaca fruntea, isi priveste mainile fac ca granita dintre arta si viata sa se stearga pe nesimtite si dau brusc spectacolului o dimensiune de halucinanta realitate.
Chiar si daca ar fi stat doar in trilogia lituaniana, Festivalul Shakespeare tot ar fi fost o izbanda deplina. Despre alte victorii ale sale, in numarul viitor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
