M-a pus gaia sa fac unele modificari in umila mea locuinta. Mai din proprie initiativa, mai de gura altora, am purces la modificari radicale. Evident, de la o simpla zugraveala, lucrurile s-au complicat. "Daca tot te apuci, pune si gresie", a spus unul. "Mai arunca din vechituri", a zis altul. "Schimba faianta, aia e demodata si urata", si-a mai dat cineva cu parerea. Ce mai, am apucat taurul de coarne si am procedat la o radicala modificare a unui interior prafuit, dar prietenos.
Aproape cea mai grea operatie a fost renuntarea la vechituri. Greu de stabilit, intr-o cascioara in care mai nimic nu e nou, ce e cu adevarat de aruncat si ce nu. Puhoaie de amintiri m-au napadit la fiecare capat de ata, la fiecare vraf de jurnale vechi, ca sa nu mai vorbesc de scrisori, ilustrate, notite, manuscrise. A urmat o serie de mobile care ma cam incomodau, dar care isi avea fiecare istoria ei. Mai toate despartirile au insemnat tot atatea sfasietoare discutii cu mine insumi.
A urmat apoi teroarea mesterului. Seful de echipa a tinut sa ma asigure ca "Dumneamea sunt seful si eu trebuie sa aleg", asa ca m-a carat prin magazine si depozite ca sa alegem materia prima. Am umblat, evident, prin cele mai indepartate cotloane, am inghitit tone de praf si am pierdut vremea. Prezenta mea era pur consultativa, pentru ca, la cea mai palida sugestie a mea, urma un val de contraargumente, care incepeau cu: "Sigur, dumneata hotarasti, dar eu cred ca nu se potriveste" si se incheiau cu: "Ma rog, sunt banii dumitale, dar eu n-as face asa ceva nici mort". Pe masura ce cumparam materiale, devizul stabilit initial se umfla ingrijorator: "Pai nu mi-ai spus ca vrei si asta!". Asta era ceva ce, dupa mintea mea, se incadra perfect in discutiile initiale, dar se pare ca ma inselasem. Planul de lucru era si el conceput dupa doua scoli de gandire. Ce ziceam eu tinea de domeniul absurdului si mesterul ma sfatuia sa nu le mai povestesc si altora, ca ma fac de rusine. Prin urmare, cam toate lucrurile s-au facut dupa capul sau, de cele mai multe ori pe principiul ca "merge si-asa". In rarele ocazii in care venea la vorba mea, paternitatea ideii nu mi-era nici pe departe recunoscuta: "Pai, nu ti-am spus de la inceput si mata nici n-ai vrut s-auzi?". Cuprins de lehamite, am lasat lucrurile sa curga, nerabdator ca termenul de "trei saptamani" sa nu dureze mai mult de trei luni.
In final, a venit insa teroarea prietenilor. Cand tocmai crezusem ca, prin tenacitate combinata cu indolenta, am invins, a venit controlul de calitate. Peretii proaspat zugraviti se transformau de la o clipa la alta intr-o mare colectie de hibe, gauri, locuri neacoperite, pe scurt "o spoiala de carpaci". Nici nu observasem ca "gresia e pusa cu tractorul", iar faianta "daca sta lipita trei zile, e mare minune". Sa nu mai vorbim de parchetul de care eram foarte mandru: "Ce dracu' ai facut, ai arat prin casa?". Altfel spus, pana atunci locuisem intr-o cotineata veche si nezugravita cam de mult si m-am mutat intr-o coliba peste care trecuse razboiul. "Si cam cat te-a costat prapadul asta?" a fost ultima intrebare. La raspunsul meu ca il stiu pe mester de cativa ani si ca... (era sa tip ca eroul lui Tudor Musatescu: "Gratis, mama soacra!"), sentinta a cazut fara mila: "Asa-ti trebuie, daca te zgarcesti, dai mai mult decat face. Cu banii astia iti cumparai casa!".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
