La 70 de ani, profesorul Dan Manuca (foto) poate privi in urma impacat, cu multumirea gospodarului care si-a facut treaba temeinic, ca la carte.
Miile de pagini innegrite constiincios zi de zi si grelele tomuri academice purtandu-i semnatura dau seama despre osardia spornica a unui veritabil om de condei, crescut in cultul disciplinei si al efortului sustinut.
Pentru ca, trebuie sa recunoastem, cercetarea a fost inca din tinerete vocatia predilecta a celui ce conduce de atata timp Institutul de Filologie "Alexandru Philippide", cu intelepciunea unui parinte, dar si cu abilitatea pragmatica a managerului conectat la realitate. O rara avis, Dan Manuca. Cel putin in mediul nostru moldav, imbibat de poezia trecutului si de melancolia sterila a locurilor unde nu se intampla nimic. Insa Profesorul n-a fost nicicand inclinat sa guste din farmecul amar al ratarii, nu s-a lasat sedus de paguboasa ispita a anonimatului, asemeni celebrului personaj matein si atator altor imitatori fara har, inghititi de neantul uitarii.
"Scrieti, oameni buni!", obisnuia sa-i indemne pe confratii mai tineri, inclinati spre visare si deci predispusi sa dezerteze mult prea usor de la datorie. Or, nimic nu-i mai grav ca dezordinea. In fise, ca si in viata. Cine nu lucreaza dupa program e un ins superficial, daca nu de-a dreptul neserios. De aceea, Profesorul (altfel ingaduitor cu slabiciunile semenilor) refuza mereu sa priceapa jemanfisismul sinucigas al unor intelectuali cu potential, dar incapabili sa-si construiasca propria cariera. Daca te vedea arzand gazul, iti atragea atentia, discret. O data, de doua ori. Apoi nu-ti mai spunea nimic. Continua totusi sa se poarte bland, asemeni pastorului care stie cum se aduc in rand oitele ratacite.
Prima oara l-am cunoscut la Universitate, in 1993. Murise regretatul Mihai Dragan, iar Dan Manuca venise de la institut sa preia cursul dedicat clasicilor, ramas fara titular. Trebuie sa recunosc ca atunci, ca june auditor, nu am apreciat cu justa masura pe noul meu profesor. Din cauza tonului egal cu care rostea cuvintele si a informatiilor istoriografice servite fara pic de gesticulatie, cursul mi se parea, vai!, plictisitor, banal chiar. Omul de la catedra isi facea insa meseria cu o seriozitate benedictina, impasibil la reactiile mai naravase sau, uneori, chiar la rumoarea din sala. Trecea peste astfel de incidente cu un calm desavarsit, privind prin noi ca prin sticla. Nu-i incuraja deloc pe studentii nerabdatori sa-si afirme personalitatea, cum nici pe lingusitorii care veneau zilnic la consultatie spre a primi sfaturi pretioase, recomandari de lectura sau cine stie ce alte sarcini mai delicate. Pentru domnia sa, omul parea sa nu valoreze nimic in afara paginii scrise. Din cauza asta ne si simteam, poate, ca niste ganganii bicisnice, incapabile sa stabileasca un contact nu intim, dar cat de cat personal, cu universitarul din fata noastra. Nu era vorba despre dispretul intelectualului harsit, al dascalului care le stie pe toate si nu catadicseste sa se coboare de la inaltimea experientei sale la nivelul unor tinerei cu mintea necoapta. Nu! Impersonalitatea raporturilor si impresia lipsei de comunicare veneau de fapt dintr-o subtil afirmata constiinta a zadarniciei dialogului si a tot ce e omenesc - atitudine virila, stoica, de nuanta germana si, de aceea, foarte nepotrivita cu ambientul moldav, favorabil cu precadere expectoratiilor sentimentale, excesului caraghios-benign de umoare.
Ca si ilustrul academician Constantin Ciopraga, cu care pare sa impartaseasca destinul unei fertile longevitati, Dan Manuca intruchipeaza modelul profesorului auster, increzator exclusiv in pedagogia scrisului si, prin urmare, obisnuit sa vorbeasca studentilor mai mult prin cartile sale decat in sala de curs, unde n-a stralucit ca orator de prima mana. Anticalinescian nu atat prin convingeri, cat prin temperament, domnia sa nu a putut face nici o figura de mare actor, lasand in memoria vie a amfiteatrelor imaginea unui om stingher, care se simte mai in largul sau la birou decat in bai de multime. Asa se explica si optiunea pentru studiul de tip istoriografic, cu prealabile stagii de cercetare si multimea de fise turnate apoi in pagina. Intr-adevar, modest si ponderat in toate cele, Dan Manuca nu a calcat pe terenul alunecos, riscant al hermeneuticii literare, preferand totdeauna eseului (horribile dictu!), travaliului interpretativ (in care va fi vazut mereu o pacatoasa tendinta a afirmarii de sine), examenul comparatistic si descriptiv, in vederea alcatuirii unor tomuri cu caracter sintetic sau de pura arhivistica. Aici si trebuie cautata cheia succesului de care se bucura universitarul iesean, in aceasta personalitate modelata dupa tiparul clasic al caii de mijloc si al unui stoicism salubru, afirmand ca valori subsecvente moderatia, bunul-simt si increderea in utilitatea lucrului bine facut.
La aniversara se cuvine sa ne inclinam, reverentios, in fata vrednicului manuitor de condei care a izbutit sa-si masoare anii prin numarul cartilor tiparite, urmand cu strictete sfatul inteleptului de altadata: Nulla dies sine linea! La multi ani, domnule Profesor!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
