Felul cum o tara intelege sa se prezinte, prin cultura ei, in strainatate spune multe nu numai despre politica sa (inclusiv culturala) sau despre interesele "strategice" (de moment ori de perspectiva) ale conducatorilor sai, ci si despre poporul acelei tari si viata lui cotidiana. Vorbeste, cu alte cuvinte, despre ceea ce se intampla in acea tara la nivelul omului obisnuit in relatie cu spiritualitatea comunitatii careia ii apartine. Toate acestea devin, fireste, cu atat mai elocvente atunci cand "prezentarea" amintita are loc cu ocazia vreunui eveniment oficial.
Un astfel de eveniment a fost, in prima decada a lunii iunie, sarbatorirea, in Romania, a 60 de ani de la infiintarea Statului Israel. Manifestarile desfasurate cu acest prilej au imbracat o mare diversitate de forme si formule; din punctul de vedere al artelor spectacolului, "ziua" in chestiune a fost marcata prin reprezentatii oferite de Baletul Israelian si de Teatrul Cameri.
Baletul Israelian (The Israeli Ballet) este o companie de dans clasic, fondata in 1967 de catre coregrafii Berta Yampolsky si Hilel Markman, care o conduc si in prezent. Desigur, intr-o tara unde dansul contemporan este nu numai foarte aplaudat, ci si incredibil de bogat in talente (am scris pe larg, acum cateva luni, despre veritabilele revelatii pe care mi le-a prilejuit prezenta la Platforma Dansului Israelian de la Tel-Aviv), o trupa ce se "incapataneaza" sa-si construiasca repertoriul aproape exclusiv pe temelia patrimoniului coregrafic clasic (Lacul lebedelor, Giselle etc.) risca sa faca figura de tombatera. Nu este insa cazul Baletului Israelian, cel putin atat cat mi-am putut da seama din spectacolul vazut la Opera Nationala din Bucuresti: Romeo si Julieta de Serghei Prokofiev, in viziunea Bertei Yampolsky. Si asta, datorita in primul rand tineretii balerinilor si solidului lor antrenament, sesizabil fara gres in reprezentatie. In decorurile si costumele semnate de Lidya Pincus-Gany, datand de la premiera baletului (in 1991!) si reconstituind cu suava acuratete Verona renascentista, dansatorii se miscau cu dezinvoltura si precizie, atat in numerele solistice cat si in scenele de grup. In afara protagonistilor Anna Kostanyan (Julieta) si Lyudvik Ispiryan (Romeo), un formidabil Mercutio abia iesit din adolescenta - Roman Khamitov - si-a adjudecat aclamatiile spectatorilor. Neindoielnic, "dansatorii de provenienta rusa stabiliti in Israel", cum graia foaia-program, au o contributie cruciala la excelenta companiei.
Cand am aflat care va fi si in ce va consta spectacolul de teatru adus la Bucuresti de Teatrul Cameri din Tel-Aviv (fondat in 1944) spre a marca ziua Israelului, ideea organizatorilor mi s-a parut, recunosc, nu tocmai potrivita. Sobolanul care rade (traducere oarecum adaptata a versiunii englezesti The Rat Laughs) este o "opera de camera", cum o definesc realizatorii; libretul, extras din romanul omonim al Navei Semel (autoare de proza si teatru, cu origini in Romania), semnat de scriitoare si de compozitoarea Ella Milch-Sheriff, imagineaza o poveste destul de complicata in care se imbina fire narative diverse, de la un fel de SF (suprarealism, oricum) moderat la realismul cel mai crud, desprins dintr-un episod al Holocaustului - totul, pus pe muzica si "performat" de o orchestra simfonica si de cantareti "culti". Pe scurt, mi-am inchipuit ca va fi ceva greu de urmarit, monoton si plicticos. Nici pomeneala! Pe scena Salii Mari a Nationalului bucurestean (care a incheiat cu institutia israeliana un parteneriat pe termen lung), regizorul Oded Kotler a construit un spectacol extrem de tensionat, expresiv si emotionant. Povestea fetitei evreice ascunse, in timpul persecutiei naziste, la o ferma din Polonia, unde este maltratata sistematic de proprietari, unde are ca singur prieten un sobolan si de unde va fi salvata de un preot catolic are tot ce trebuie pentru a nemultumi si/sau irita toate partile interesate, in trecut sau in prezent, dar are, in acelasi timp si ca prin farmec, puterea de a vorbi despre Bine si Rau, despre deznadejde si speranta, cu o forta si cu o sinceritate rascolitoare pentru orice om cu un cuget curat. Impecabili sub raport profesional, interpretii (Bavat Marom, Alexey Kanunikof, Einat Aronstein, printre altii) si orchestra condusa de dirijorul Ori Leshman au oferit un adevarat recital colectiv. si un argument in plus ca, atunci cand e facut de oameni talentati si daruiti muncii lor, teatrul - indiferent cat de "complicat" - poate fi inteles si agreat de oricine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
