O recentă, iniţiatică şi minunată călătorie în Bucovina mi-a dat prilejul să reflectez încă o dată atât la rolul credinţei în viaţa societăţii româneşti, cât şi la relaţia dintre religie şi modernitate.
Înainte de toate, însă, trebuie să spun că Bucovina ne-a apărut drept altă ţară. Alta decât Sudul prăfos şi nervos în care trăim şi ne mişcăm încoace-ncolo, cam de la Piteşti la Constanţa şi de la Valea Prahovei la Călăraşi şi Giurgiu. Nu exagerez deloc spunând că în Rădăuţi – o surpriză totală, un oraş despre care nu ştiam absolut nimic şi cu care a fost dragoste la prima vedere – am fost oarecum surprinşi să constatăm că se vorbeşte româneşte...
Bucovina reuşeşte performanţa paradoxală de a fi în acelaşi timp tradiţională şi occidentală. Mult mai tradiţională şi mult mai occidentală decât sudul nostru cel de toate zilele. Şi mult, mult mai frumoasă!
Pe de-o parte, ce-a dat Dumnezeu. Peisajul este alcătuit din numai trei culori: albastrul cerului, verdele închis al pădurii, verdele deschis al păşunilor. Unde nu e pădure, e păşune, altceva nu există. Nu vezi râpe, grohotiş, pământ, noroi, nu vezi gri, bej, maro, negru.
Pe de altă parte, într-o săptămână de peregrinări pe vreo 600 de kilometri în toate direcţiile şi prin cele mai ascunse cotloane nu cred c-am văzut cinci case care să arate rău. Toate par c-au fost ridicate recent şi majoritatea au acoperişuri sclipitoare. Arhitectura caselor e variată şi interesantă, fără a fi ostentativă. Rare casele doar cu parter. Ferestrele, balcoanele şi curţile sunt invadate de flori, în special muşcate şi petunii. Iar când prin sate vezi magazine de anvelope sau spălătorii auto parcă nu-ţi vine să crezi că eşti la ţară! Mă mir că n-am dat de vreun magazin IT.
Până şi utilajele agricole sunt, cele mai multe, noi, lucioase, iar caii din Bucovina sunt de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia – atât cei supli, juri că-s arăbeşti pur sânge, cât şi cei solizi şi păroşi inclusiv pe copite (mă uit pe Google şi văd că rasa ar fi Huţul sau Ardenez).
Nu în ultimul rând, am întâlnit în total – adunând bucăţică lângă bucăţică – maximum zece kilometri de asfalt peticit (asfalt, totuşi!), restul drumurilor au fost fără reproş, am mers cu... dar să lăsăm asta, că poate citeşte ZD şi vreun reprezentant al Poliţiei Rutiere...
Cu 7 ani în urmă, la Versailles, ghidul nostru, elegantul Monsieur Antoine, cu care fuseserăm şi la Fontainbleau, vorbea atât de frumos despre minunăţiile din jur încât nu m-am putut abţine, într-un moment de pauză, să-l întreb: „Nu e ironic faptul că Franţa, care s-a luptat atât de mult să fie republică” (cea de azi e a cincea!), „trăieşte binişor de pe urma monarhiei?” Mi-a dat dreptate. Nu cu plăcere, dar mi-a dat dreptate.
Păstrând toate proporţiile, la Voroneţ, urmărind un ghid spaniol care le vorbea concetăţenilor lui, cu pasiune latină, despre istoria şi religia României, despre subiectele frescelor, despre relaţia românilor cu biserica, iar aceştia îl ascultau cu gura căscată, mi-a crescut inima-n mine, dar, în acelaşi timp, mi-am adus aminte de toată fierberea de pe Internet legată de predarea religiei în şcoli, manuale, preoţi, credinţă, „Dumnezeu nu există” şi alte asemenea, gândindu-mă cu amărăciune că e şi aici o mică ironie a sorţii. Căci puţine sunt lucrurile făptuite de noi – nu trecătoare, ca o performanţă sportivă sau un spectacol de succes, ci rezistente, admirate şi pomenite pe 500 de ani! – care să fi stârnit interesul şi preţuirea altora faţă de noi precum o fac Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Putna, Dragomirna sau Mânăstirea Humorului. Lăcaşuri în care, de o jumătate de mileniu încoace, au călcat un număr incalculabil de oameni, covârştioarea lor majoritate cu gândul la Dumnezeu, căci, să nu uităm, turismul e de dată recentă şi, pe de altă parte, destui turişti sunt în acelaşi timp buni creştini, văzând în mânăstiri atât latura istorică, socială şi culturală cât şi pe cea de credinţă – nu e nicio contradicţie. Poţi să faci poze, să asculţi explicaţii şi în acelaşi timp să te reculegi. Aşa am făcut şi noi.
Spaţiul mânăstiresc bucovinean este totodată în bună relaţie cu modernitatea. Toate lăcaşurile de cult au parcări generoase, în care au permis prezenţa – utilă şi neţipătoare – a vânzărilor diverse, de la băuturi răcoritoare la artă populară. De altfel şi în incintele mânăstirilor poţi cumpăra, alături de obiecte de cult, hărţi şi albume de fotografii. Nu în ultimul rând, o bună parte dintre ele au console de calculator cu touch screen, pe care poţi vizualiza informaţii şi imagini despre locul în care te afli.
Iar peste toate acestea, spiritualitatea pluteşte precum plutea într-o duminică, deasupra locurilor Humorului, vocea melodioasă a unei măicuţe care citea la microfon o litanie ca o incantaţie, ca un cântec, o melodie alunecând peste oameni şi locuri şi păduri şi lume...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
