Daca pana la 1989 jurnalul Monicai Lovinescu era marcat de frenezia frontului anticomunist, morala rezistentei si oroarea fata de "cele doua cerneluri" (adeveruri), de strategiile anticeausiste si tacticile de invaluire a conducerii RFE spre a-i determina atitudini radicale fata de guvernul de la Bucuresti, odata cu 1990* totul devine un lung exercitiu de nerabdare si resemnare. O dezamagire cat Romania, cat lumea, unde, precum in vechile tragedii, fiecare dintre partile aflate in conflict are vinovatia si dreptatea ei.
Tare mi-ar fi placut sa nu citesc aceasta carte. Am mai avut noi destule ocazii de senina, acida sau condimentata amaraciune in memorialistica postceausista, de la Petre Pandrea, Mihail Sebastian si I.D. Sarbu, pana la Mircea Zaciu, Ov. S. Crohmalniceanu sau Liviu Ioan Stoiciu, insa asa o ploaie de tristeti acide, asa un ghem de asteptari si frustrari, de neintelegeri si ostilitati reciproc demolatoare parca n-am mai citit. (Sigur, cu exceptia Jurnalului lui Paul Goma, de neadus, totusi, in discutie acum).
Adevarul este ca, oricate nuantari si circumstante atenuante am aduce la cutare sau cutare formula severa a Jurnalului, oricate rezerve am avea fata de, sa zicem, incriminarile la adresa lui Andrei Plesu, fapt e ca uriasele asteptari postcomuniste ale exilului nostru in general si ale Monicai Lovinescu in particular au intalnit o rezistenta aproape etansa in tara. Si un esec aproape pe toata linia. Sa astepti 40 de ani cat se poate de activ iesirea din bolsevism si sa-ti fie dat neosocialismul ("nu cer razbunari, linsaje si procese. Dar cel putin o tacere indelungata, daca nu pocainta"). Sa visezi intoarcerea marilor exilati si sa-l auzi pe Eugen Simion "intr-un interviu la BBC, ca scriitorii exilati trebuie mai intai sa-si ceara iertare pentru defectiunea lor" (3 ianuarie 1990, v. si p.12, "E. Simion ulcerat ca grupul de la Paltinis ocupa posturi, dezgusta pe toata lumea din pricina arivismului sau ofensiv. Ar vrea sa ia tot, sa ocupe tot"). Sa astepti caderea celor "douazeci si ceva" din neoproletcultistii lui Eugen Barbu si sa-i vezi in parlament pe Adrian Paunescu, Eugen Florescu si Mihai Ungheanu, iar pe Doinas si Paleologu pe listele securimii. Sa-l vezi posibil candidat la presedintie pe Nicolae Manolescu si sa ajungi la un pas de candidatura lui Vadim Tudor. Sa-i admiri la fel de mult pe Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, dar sa-i vezi situati antinomic fata de regimul Iliescu si sa-l condamni (prea dur, pripit si cu un radicalism umoral, cred) pe cel din urma (v. 18 ian. 1993, cand infiintarea revistei Dilema este considerata de Gabriela Adamesteanu "o arma impotriva 22-ului". "Cred mai curand, noteaza Monica Lovinescu, ca e o mare capcana. Revista e a Fundatiei lui Buzura, are cati bani vrea, Plesu e suficient de compromis prin prezenta in guvernul Roman, pentru a nu-si mai face probleme. Dar atrasi de ei, sosesc si ceilalti: onorabilii, opozantii, dizidentii"; despre "enigma Plesu", v. in special p. 101). Sa investesti atatea sperante in generatia '80, nu doar artistic, dar si ca radicalism etic si politic, pentru a ajunge la 8 martie 1993 sa exclami: "In Contrapunctul muribund, Mariana Marin ii ia un interviu rabinului Rosen. Se compromite si Mariana Marin, era dintre rarii optzecisti ce n-au migrat spre Dilema; v. si incitanta constatare de la p 272: "Se confirma optiunea sistematic anti-romaneasca de la Contrapunct"). Sa astepti atat de profund justificat ca vinovatia comunista sa plateasca macar la modul simbolic alienarea, atomizarea si otravirea societatii romanesti, dar sa-i vezi reusind in haita sau individual, fie imediat fie perfid, mai tarziu, pe aceiasi sforari cum ocupa tot, sufoca tot, si inghit tot ce misca. ("Dinescu pretinde - si Haulica il sustine - ca nu trebuie sa facem ca ei. Sa le lasam ziarele, acum avem unde sa le raspundem, adevarul si valoarea se vor impune singure. Nimic mai fals. Daca acum cei compromisi nu sunt fortati sa se retraga (nu sa fie judecati, pedepsiti, inchisi, ci doar sa se retraga la pensie) nici un temei solid nu va garanta o noua mentalitate", 19 ian. 1990). Sa astepti cea dintai adunare generala "libera, dupa 43 de ani de totalitarism" a Uniunii Scriitorilor, sperand ca macar de acolo sa inceapa ceva cat de cat innoitor, pentru a asista in mai 1990 la un "sindicalism anost. Nivel incredibil si din punct de vedere etic si intelectual".
De la 1 ian. 1990, cand in prima pagina a cartii e notat telefonul lui Negoitescu, precum ca "numai Ionesco si Cioran au fost numiti membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor, nu Virgil, eu, Goma. Doinas ne-a propus, dar s-a opus Eugen Simion" si pana la ulitma pagina, 23 dec. 1993 (alegeri la Moscova, "primul partid castigator: al lui Jirinovski, Occidentul a pierdut trei ani buni pentru a se apara impotriva imperialismului rus ce nu putea sa nu renasca. De acum incepe sa capete continut sintagma Yalta - Malta...") aproape totul este deceptie, manie, resemnare. O resemnare direct proportionala cu deradicalizarea, fatalismul si "adaptabilitatea" noastra pacatos-mantuitoare. "Absurditate - numele tau e Romania", se exlama la 14 oc. 1993. Dar lista absurditatilor si a verdictelor devastatoare este, cum vom vedea, mult mai lunga.
*) Monica Lovinescu, Jurnal 1990-1993, Editura Humanitas, 430 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
