Ce trebuie sa faca un om atunci cand ajunge in fruntea unui teatru care, pana la el, nu a mers prea bine? Desigur, daca as detine raspunsul la aceasta aparent nevinovata intrebare as putea linistita sa ma propun director (vorba unei comedii dinainte de 1989) pentru oricare - sau aproape oricare - dintre scenele romanesti. Nu-l detin. Am, totusi, unele idei pe aceasta tema, idei care, de altminteri, nu sunt din cale-afara de originale, dovada ca au si fost puse in aplicare de cativa dintre cei ce au ajuns, tocmai, in situatia pomenita.
Ar fi vorba, mai intai, despre invitarea unor regizori creativi, interesanti, puternici. Evident, asemenea regizori nu se gasesc pe toate drumurile, atunci cand se gasesc nu sunt "ieftini", iar atunci cand se gasesc si ei, si banii pe care ei ii cer trebuie infranta ostilitatea regizorilor deja existenti la fata locului si care, ani intregi, au huzurit fara concurenta, fara probleme, fara dureri de cap. Nu-i simplu. Ar fi vorba, apoi, despre improspatarea, fie si minima, a "colectivului", care, in timp, s-a invechit in rele si nu are chef sa-si schimbe obisnuintele de dragul elanurilor innoitoare ale directorului. Dar actori tineri si buni nu se gasesc decat rareori, iar actori tineri, buni si dispusi sa mearga la dracu-n praznic ca sa faca arta pentru arta nu se mai gasesc, in ziua de azi, aproape deloc. Admitand ca o asemenea pasare rara poate fi totusi prinsa in lat, aclimatizarea ei implica eforturi supraomenesti de convingere a vedetelor locale sa o accepte sau, macar, sa nu o sfasie in primele doua saptamani. E greu. In fine, o data aceste obiective atinse, ar fi vorba despre reconectarea institutiei la circuitul normal al informatiei teatrale, adica despre aducerea cronicarilor, pentru ca acestia sa vada si sa scrie. Asta este, comparativ, mai usor, dar poate deveni riscant. Asa stand lucrurile, nu-i de mirare ca noul director, chiar daca are, initial, cele mai serioase intentii in legatura cu o spectaculoasa relansare a teatrului, oboseste repede sau, pur si simplu, se obisnuieste cu situatia existenta. Entuziastii indaratnici sunt rari.
Regizorul Stefan Iordanescu este unul dintre ei. Nou director al Teatrului "Ioan Slavici" din Arad (dupa ce a fost director al Teatrului National din Timisoara si al Teatrului "Bulandra", locuri de unde a plecat, poate, cu amaraciune, dar fara resentimente, fapt care ii sporeste... raritatea), el incearca, de cateva luni incoace, sa scoata institutia din anonimatul ce o inecase in ultimii ani si, incet, incepe, parca-parca, sa izbuteasca. Teatrul, renovat partial, a primit cativa tineri, a adus (in colaborare) o regizoare noua, o scenografa noua si a mai iesit cate putin, timid, si prin tara, pe la cate-un festival. E inca prea devreme ca sa aplaudam o reusita limpede, insa exista semne ca, totusi, ceva se misca...
Am vazut, dupa multa vreme, doua spectacole ale teatrului aradean. Primul, in toamna, la festivalul de la Piatra Neamt: Caii la fereastra de Matei Visniec, in regia lui Radu Dinulescu. Piesa, una dintre cele mai timpurii ale prolificului autor romano-francez, este un fel de triptic denuntand absurditatea tragica a razboiului prin intermediul unor dialoguri intre o femeie ipostaziata ca mama, fiica, respectiv sotie si un barbat imaginat, la randul lui, ca fiu, tata, respectiv sot. Radu Dinulescu este de multi ani angajat la Arad, unde a facut spectacole (foarte) bune, dar si (destul de) proaste; acum, a optat pentru o lectura rece si lucida piesei, tonalitate subliniata si de dominanta cenusie a decorului realizat de Doru Pacurar. O actrita viguroasa, cu joc mobil si nuantat - Angela Petrean -, face ca prima parte a spectacolului sa fie si cea mai pregnanta, ritmul (si atentia publicului) scazand apoi, in secventele dominate de Ioan Peter. Intr-un rol mic (Mesagerul), Sorin Calota marcheaza o prezenta "vizibila".
Cel de-al doilea spectacol, vazut "la sediu", in frumoasa sala-studio a teatrului, propune in premiera pe tara textul unui autor suedez, Jonas Gardell (n.1963), din generatia despre care traducatoarea Carmen Vioreanu ne asigura ca a revolutionat teatrul scandinav. Ca e asa textul de fata, intitulat Cheek to Cheek si scris in 1992, nu convinge neaparat: avem de a face cu poveste de dragoste intre o mica vanzatoare si un actor de cabaret aflat pe pragul ratarii, o poveste deopotriva banala si neobisnuita. Cu ajutorul scenografei Ina Isbasescu si al coregrafului Florin Fieroiu, Ana Margineanu - tanara regizoare talentata si serioasa, care se afirma tot mai mult ca o voce cu timbru aparte - a dinamizat spatiul si i-a creat un relief puternic (inclusiv prin "conceptul muzical" datorat Dorinei Crisan Rusu), astfel incat evolutiile actoricesti sa capete cat mai multa siguranta. Regizoarea (careia am a-i reprosa niste mici alunecari spre solutiile "in sine") a lucrat atent cu intreaga echipa, dar efectele unei bune colaborari se vad mai ales in cazul protagonistilor Ovidiu Ghinita (actor "de baza" al scenei aradene, mobil si subtil) si Adriana Ghinita, care, pentru mine, a fost surpriza de proportii si principalul punct de interes al spectacolului, datorita jocului suplu si concentrat, bogat si intens, cu treceri impecabil sustinute de la tragic la comic sau grotesc.
Floricele au aparut; asteptam primavara.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
