Lumea inversa a lui Christopher Priest (Nemira, 2007, traducere Laura Bocancios) a aparut in 1974, iar in anul urmator a obtinut Premiul British Science Fiction si a fost nominalizata la Premiul Hugo.
Este vorba despre un oras numit Pamant, intemeiat de Francis Destaine, cel care a scris Directiva Destaine - regulile dupa care se conduce si functioneaza orasul asigurand supravietuirea locuitorilor. Actiunea cartii se petrece undeva in secolul XXIII (se deduce la un moment dat) si il are in prim-plan pe Helward Mann, ucenic in Ghilda Viitorilor, ghilda celor care cercetau "viitorul", adica tinuturile din nord spre care se indrepta orasul pe un sistem de sine (un fel de Consiliu de Fier al lui Miville, dar mai "batran" cu vreo 25 de ani), la asta contribuind ghildele liniilor, tractiunii si constructorilor de poduri.
Tema romanului este opozitia dintre perceptie si realitate, dintre regulile pe care suntem invatati sa le respectam, dupa care ne organizam viata, si care ne "explica" lumea, si lumea asa cum o vad altii (mai reala? Posibil).
Deranjanta e partea din mijloc, care cuprinde "stiinta Lumii inverse" cum se zice, un text arid, aiuritor, nebulos, exact genul de text care indeparteaza oamenii de SF. N-am avut rabdare si nici tragere de inima sa (re)citesc pe indelete, sa incerc sa descifrez, sa inteleg (vorba personajului, "ii placea aventura, nu voia s-o distruga intelegand"). Daca o carte ma obliga sa ma chinuiesc sa-i inteleg "baza", isi pierde interesul (pentru mine; poate, pentru fanii SF, nucleul pur si dur, nu, poate pentru ei tocmai in asta consta frumusetea - acel sense of wonder). Au fost lucruri expuse ca naratiune, apoi reluate ca "explicatie", dar total neatragatoare.
Daca acea parte ar fi fost redusa la jumatate, sa zicem, si ar fi ramas o nuvela sau un mini-roman, cred ca ar fi fost OK. Am fi ramas cu un personaj (Mann) - care a trait burdusit cu reguli servite pe tava si de nediscutat, un personaj care nu poate intelege ca lumea ar putea fi si altfel decat i s-a spus, mai ales daca a avut si ocazia de a experimenta ceea ce a fost invatat (in acea parte arida despre care vorbeam). Am fi ramas cu Victoria (sotia lui Mann) care, nefiind prinsa in sistemul de ghilde, a beneficiat de o gandire libera, de descoperirea empirica a lumii si a regulilor ei. Am fi ramas cu Elizabeth, cea nascuta in Anglia, tara care chiar exista (si nu e doar un loc dintr-o poveste, asa cum stie Mann), femeia care stie lucruri despre Pamant (planeta) pentru ca ea chiar traieste pe Pamant, spre deosebire de locuitorii orasului care traiesc in "orasul Pamant" care e intr-o alta lume.
O nuvela ar fi fost mai usor digerabila, ne-ar fi condus mai direct spre intrebari gen "cate din lucrurile pe care ne bazam viata au legatura cu lumea reala, fizica, si cate tin de legende, de texte care, la un moment dat, s-au transformat in axiome pe care ne-am cladit destinul?".
Pentru cei care reusesc sa ajunga la finalul cartii neajunsurile se estompeaza, raman doar intrebarile si sentimentul ca, totusi, n-a fost o lectura inutila.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
