Acest al treilea (si ultimul) episod al mini-serialului dedicat Galei Premiilor UNITER din acest an s-a nascut nu numai din adevarul incontestabil ca decernarea publica a laurilor "breslei" este unul dintre putinele momente de autentic rasunet ale vietii teatrale romanesti, ci si dintr-o - necesara, cred eu - reactie la un numar de articole aparute in diferite publicatii si sub diferite semnaturi, dar avand in comun un soi de aer superior nemultumit, de grimasa dezgustata, de rictus dispretuitor la adresa evenimentului.
Pe ce baza, domnule?, iti vine sa intrebi, precum Moromete. Aici, raspunsurile par a se ramifica si a acoperi un "evantai" atat de larg de aspecte incat o faptura nevinovata poate conchide ca, daca slabiciunile Galei sunt atat de numeroase si daca persoanele ce le constata sunt atat de felurite, atunci musai trebuie ca ele, persoanele, au dreptate si ca ea, Gala, trebuie desfiintata. Nu stiu cat serveste, in asemenea cazuri, sa le amintesti oamenilor frumoasa demonstratie infaptuita de Camil Petrescu, prin gura lui Gelu Ruscanu, in Jocul ielelor, si a carei concluzie este ca dreptatea nu e intotdeauna si neaparat de partea majoritatii (admitand ca aici am avea de-a face cu o majoritate...), pentru ca, atunci cand capetele sunt infierbantate, apelul la ratiune si bun-simt irita mai rau ca orice. Nu e vorba nici despre faptul ca, in actuala ei formula, Gala ar fi deasupra oricarui repros si a oricarei critici, ca nu i s-ar putea administra nicio observatie - sau ca exprimarea, chiar mai violenta, a unei nemultumiri ar echivala cu o crima de lez-majestate. Dupa parerea mea, important este sa cantarim binele si raul pe care existenta Premiilor UNITER le aduce in existenta teatrului din Romania si sa judecam lucrurile in functie de rezultatul acestui raport.
Una dintre chestiunile cele mai spinoase legate de functionarea Galei s-a vadit a fi, de-a lungul timpului, sistemul nominalizarilor. S-au ridicat obiectii privind componenta juriului care alege numele si titlurile "premiabile" - numarul "juratilor", profesia lor etc. -, dar si modul de operare a acestui juriu. Personal, nu cred ca are importanta cifra: dupa cum s-a vazut de la un an la altul, n-a contat defel, in producerea unei "liste" rezonabile, ca producatorii au fost trei, sau cinci, sau cincisprezece. Cat priveste meseria, au fost preferati criticii in ideea ca ei sunt mai putin "implicati" si ca se deplaseaza mai usor "in teritoriu": actorii si regizorii nu doar ca sunt - teoretic - susceptibili in masa de a fi selectionati, dar au si spectacole de jucat sau de supravegheat, asadar isi parasesc mai greu "locul de bastina". De aici a decurs insa, imediat, un alt repros important adus operatiunii de nominalizare: intrucat este, practic, imposibil ca juriul sa vada toate spectacolele care se monteaza intr-un an sau intr-o stagiune in toate teatrele din Romania, care sunt criteriile ce decid vizitarea unui oras si nu a altuia sau vizionarea unei reprezentatii si nu a alteia? Acestea constituie, cred eu, intrebari cu adevarat serioase - si "breasla" asupra unor asemenea probleme ar trebui sa mediteze, in loc sa deschida dispute sterile asupra "faimei" unuia sau altuia dintre membrii juriului de nominalizari, cum s-a intamplat la actuala editie. De remarcat si ca termenul competenta nu a figurat prea des in discutii...
De altfel, atat cat am putut eu sa "monitorizez" presa, chestiunile de principiu nu au dat, in genere, batai de cap columnistilor, care au mizat, ca de obicei, pe stramtoarea de minte a cititorilor, presupusi a se interesa mult mai tare de amanuntele circumstantiale si superficiale decat de fenomenele de durata si de adancime. Amanuntele acestea au prevalat si in articolele dedicate Galei propriu-zise, adica spectacolului ca atare.
Evident, nici acesta nu este un subiect tabu. Evident, nici in aprilie 2007 Gala nu a fost perfecta, cum nu a fost perfecta nici in aprilie (sau martie, nu mai stiu) 2006, sau 2002, sau 1997, sau 1993. Evident, ca orice reprezentatie unica si (aproape) spontana, a carei desfasurare nu poate fi prevazuta si controlata decat pana la un punct, a avut - si, neindoielnic, va avea - tot felul de cusururi; unele (lungimea excesiva, discursurile dezlanate ale unor premianti, diverse "balbe" ale prezentatorului) se repeta, invariabil, de la an la an si e sigur ca se vor repeta in continuare - sunt, de altminteri, proprii tuturor ceremoniilor de acest gen si sunt, la urma urmei, atat de omenesti... Altele au fost atribuite in mod expres acestei editii: absenta unor personalitati, mai ales a unor "straini" notorii, interludii "artistice" neinspirat alese, atmosfera terna. Prima observatie este, macar partial, discutabila (nu fac acum inventarul "oaspetilor de vaza", dar ii amintesc la repezeala pe actrita - azi - israeliana Tricy Abramovici si pe dramaturgul si regizorul spaniol Rodrigo Garcia); cea de-a doua are o doza mare de adevar (desi situatia nu mi s-a parut a fi, la acest capitol, chiar disperata); in schimb, cea de-a treia e cu desavarsire falsa. E drept, nu am de unde sa stiu cum s-a simtit "atmosfera" la televizor (cu toate ca oamenii "obisnuiti" cu care am vorbit s-au declarat incantati de ceea ce au vazut din casa proprie), dar in sala ea numai terna nu a fost - asa cum, fie ca suntem ori nu de acord cu nominalizarile, cu juriile, cu premiile s.a.m.d., nu este niciodata in seara Galei. Sentimentul oamenilor de teatru de a alcatui O LUME, o lume aparte, unde bucuria si tristetea, prietenia si dusmania, viata si moartea asculta de alte legi decat cele din lumea "cealalta", iradiaza o caldura si o solidaritate pe care nu le poti nega decat daca esti de rea-credinta, ori - si mai rau - daca nu ai capacitatea de a simti aceste lucruri. Si, poate, de a-i intelege pe acesti oameni.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
