Cum am mai spus, cand vine vara, cronicarul dramatic e deopotriva fericit si ingrijorat. Fericit, pentru ca teatrele sunt in vacanta si mai are si el ragaz sa vada un film sau sa citeasca o carte (de teatru, eventual), si ingrijorat, pentru ca nu mai are material pentru rubrica. Ce face el in asemenea cazuri? Face pe desteptul, incercand tot felul de analize si sinteze cu caracter general - sau generalizator -, din care sa reiasa o imagine de ansamblu a stagiunii incheiate. Cui foloseste asta? In primul rand, lui insusi.
Deoarece, procedand astfel, isi alimenteaza cu inca un capitol opera pe care viseaza sa o "incredinteze tiparului" intr-o buna zi, cand va avea timp, urmand exemplul colegilor mai harnici si mai grijulii cu propria lor posteritate (as putea sa jur ca, exceptie facand, in cel mai bun caz, lumea "din breasla", pe nimeni nu intereseaza opinia ta despre spectacole care, de obicei, au iesit de mult de pe afise la aparitia cartii... dar asta-i alta poveste). Si mai poate folosi - ii place lui sa creada - cititorului/spectator pasionat de soarta (adica de scrisa) teatrului romanesc, acum si in veacul vecilor. Inarmata cu un atat de solid alibi, pornesc si eu sa-mi dau cu parerea, intr-un serial de cateva episoade, despre stagiunea 2005-2006.
De fapt, scriind fraza de dinainte, mi-am dat seama brusc ca un comentariu aplicat unui interval de timp stabilit in mod conventional poate avea sens numai cu o conditie: aceea ca inca "din pornire" sa fi existat, fie la nivel general, fie, mai operativ, la nivelul categoriilor de institutii de spectacol (teatre municipale, zonale, dramatice, muzicale etc.), fie, macar, la nivelul fiecarei institutii in parte, o viziune coerenta asupra fizionomiei intervalului respectiv. Cu alte cuvinte, ca un organism corporativ si consultativ - sau, cel putin, fiecare director de teatru - sa fi stiut (si sa fi anuntat) dinainte cam cum doreste si socoteste sa-si "construiasca" stagiunea. Exemple: "Ne propunem o revizitare a textelor, autohtone si straine, avand ca tema intoleranta la schimbare"; "Centrul de greutate al stagiunii va fi alcatuit din piesele istorice ale lui Shakespeare"; ori, la fel de bine, "Avem in vedere investigarea prin spectacol a relatiilor de familie din societatea romaneasca actuala". In functie de gradul si felul in care asemenea proiecte "teoretice" isi gasesc acoperirea in productiile concrete din intervalul de timp discutat se poate apoi evalua caracterul unei stagiuni si, mai mult, reusita sau nereusita ei. Altminteri, inseamna doar sa decupezi, aproape la intamplare, o anumita portiune din curgerea dezordonata a timpului (teatral) si sa aplici cu anasana o eticheta unei realitati ce nu poate fi, pur si simplu, etichetata. A fost o stagiune oarecare - definitia (mai nuantata, in fond, decat pare) este aplicabila sezonului 2005-2006 cu usurinta si cuget impacat; si a fost aplicata in chip asemanator (de mine, cel putin) si stagiunii 2004-2005, si stagiunii 2003-2004, si... asa mai departe.
Ce inseamna, totusi, in termeni cat de cat cuantificabili, acest oarecare? Inseamna, mai intai, ca, desi din punctul de vedere al repertoriului universal teatrele au iesit, parca, mai curajos de pe fagasul zonelor, autorilor si chiar titlurilor mereu si mereu rulate - s-a facut simtit aportul de profunzime si autenticitate al textelor rusesti noi (Plastilina de Vasili Sigarev, Terorism de fratii Presniakov), a adiat o briza proaspata si dinspre Ungaria (joi.megaJoy de Katalin Thur?czy), dinspre America unui polonez emigrat (A patra sora de Janusz Glowcki) sau dinspre Israelul unui dramaturg, la noi, necunoscut (Krum de Hanoch Levin), a intrat in circuitul scenic suprarealismul unui fascinant autor interbelic (Elizaveta Bam de Daniil Harms) sau chiar literatura pentru copii a unui scriitor aproape ignorat (Aventurile lui Habarnam de N. Nosov) etc. -, desi, prin urmare, pe teritoriul dramaturgiei importate ceva a parut sa se miste, scrisul dramatic de acasa a intarziat, si in acest sezon, in continuare, sa se manifeste convingator. E drept, tanarul si foarte prolificul Peca Stefan a combatut din rasputeri aceasta placiditate, producand texte intr-un ritm ametitor (The Sunshine Play, New York Fucking City, ...o statie - a se remarca predilectia pentru titlurile in engleza, intru derutarea statisticienilor, probabil), dar dramaturgia originala (actuala) ramane, inca, un capitol descoperit in economia scenei romanesti. Or, un teatru puternic nu se poate edifica in absenta unei dramaturgii nationale puternice.
Apoi, instrumentele profesionale ale regizorilor romani sunt afectate, s-ar zice, de o uzura nu doar psihica, dar si fizica. Exceptiile, desigur, nu lipsesc (slava Domnului!), dar ansamblul peisajului scenic e dominat de rutina si lipsa de fantezie. Acesta fiind, insa, un subiect deosebit de arzator, rezerv discutarii lui spatiul care i se cuvine, saptamana viitoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
