Deschizand, saptamana trecuta, mini- seria "Retrospectivelor" dedicate stagiunii 2005-2006, observasem ca dramaturgia straina s-a prezentat, parca, mai bine (sub raportul varietatii si calitatii) in comparatie cu precedentii ani teatrali, dar ca literatura dramatica autohtona a marcat, in schimb, un recul. Vina pentru aceasta situatie se imparte intre dramaturgi, directorii de teatre si regizori, cei din urma continuand sa fie, pe scena romaneasca, dictatori absoluti. Iar ceea ce dicteaza ei nu este, adesea, la inaltimea pretentiilor.
Este vorba atat de pretentiile lor (estetice, dar si financiare), cat si de pretentiile celor ce le receptioneaza produsele, adica spectatorii inocenti (tacuti, indeobste, ba chiar - vezi aplauzele nediferentiate - complezenti) si cronicarii vigilenti (mai vorbareti, din pacate, prin colturile de foaier decat in colturile de pagina). Intr-adevar, cu exceptii minime, regizorii nostri afiseaza aere de mari creatori - materializate, de pilda, in expresia "un spectacol de... (Cutarescu)", care inlocuieste in multe cazuri traditionala formula "regia (artistica)... Cutarescu". E un detaliu in aparenta neinsemnat, dar care spune destule despre orgoliul cate unui "director de scena" - alta expresie de succes printre oamenii nostri, carora, probabil, originea anglo-saxona a sintagmei (insemnand, in spatiul nativ, tocmai "regizor") le suna mai maret decat franco-germanul "regisseur", pe care, tradus, il foloseste lumea proasta. Notez, in treacat, ca mizanscenele purtand semnatura lui (de exemplu) Sir Peter Brook nu defileaza pe nicaieri sub inscriptia (net discutabila, ca gust) "un spectacol de...". Dar, ce-i drept, nici Sir Peter nu e Cutarescu.
Dincolo, insa, de filologie, daca stagiunea comentata e calificabila (si, dupa parerea mea, este) drept oarecare, situatia li se datoreaza in primul rand regizorilor. Mai exact, felului in care lucreaza ei. Asa cum am mai explicat aici, spre deosebire de restul oamenilor de (din) teatru, regizorii (si unii scenografi) nu sunt, de regula, angajati ai institutiei unde muncesc, ci au cu aceasta relatii de colaborare; cum se spune in mod curent, "lucreaza pe contract". Rezulta, matematic, ca regizorul e preocupat sa obtina cat mai multe contracte pe an; pentru asta, evident, trebuie sa termine cat mai repede spectacolul din teatrul X, ca sa poata incepe spectacolul din teatrul Y, fara timpi morti si pauze de gandire. Pe de o parte, fireste, sistemul e avantajos nu doar pentru regizor, ci si pentru teatrul/ teatrele interesat(e), caci asigura o productie continua - asadar, munca pentru toti actorii. (Si e la mintea cocosului: actori ocupati cu intriga de pe scena inseamna actori neocupati cu intrigile de prin culise.) Pe de alta parte, insa, aceasta permanenta "tinere in priza" nu este - omeneste nu poate fi - in folosul spectacolului ca opera de arta. In conditiile in care da gata (la propriu si la figurat) cinci-sase montari pe an, ce sanse are regizorul (si teatrele angajatoare) de a atinge - nu zic capodopera, dar macar nivelul obligatoriu de decenta artistica in toate cinci ori sase? Asta, tinand seama ca: 1. pregatirea profesionala a actorilor e intr-un declin tot mai vizibil; 2. dotarea tehnica - si mai cu seama pregatirea personalului tehnic - este, cam in toate teatrele romanesti, lamentabila; 3. birocratia si taraganelile administrative greveaza in chip inimaginabil asupra mersului normal al productiei. Nemaivorbind ca: 4. regizorul e si el om (desi uneori uita acest amanunt) si nu poate fi egal de inspirat, de atent, de subtil, de viguros, de riguros vreme de douasprezece luni pe an si trecand fara ragaz de la Sofocle la Beckett si de la Shakespeare la Matei Visniec. E o simpla operatiune statistica sa conchizi ca, in cel mai fericit caz, doua dintre aceste sase spectacole vor putea aspira la epitetul, simplu si clasic, de bun. Dar restul? Bineinteles, aici intervin ambitia, flerul si, la limita, inteligenta directorului de teatru, singurul in masura sa-si poata feri institutia de urmarile nefericite ale oboselii, plictiselii, grabei, nepasarii ori de-a dreptul cinismului unui regizor "cu nume" dar fara scrupule, caruia sa-i prefere, "la risc", un regizor mai putin cotat dar la fel de bine dotat. Calamburul acesta semnaleaza - amuzant, poate, in forma, insa deloc vesel in fond - o situatie de care sunt vinovati, oricat ar parea de ciudat, in primul rand cronicarii (adica, pe romaneste, cronicaresele, caci ele formeaza majoritatea zdrobitoare). Atunci cand trec sub tacere slabiciunile unei productii semnate Cutarescu (inlocuitori posibili, la alegere: Maniutiu, Tompa, Frunza, Catalina Buzoianu, Tocilescu, Dabija, Afrim, se pregateste Radu Nica), exersandu-si muschiul critic pe spinarea vreunui Cutarache debutant sau (mai) putin eficient social, ei (ele) fac, chiar si fara intentie, un urias deserviciu teatrului romanesc in ansamblu. Pentru precizari, ne intalnim saptamana viitoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
