Am mai spus-o, dar - desi nu imi face placere sa repet - o mai spun o data: avem putine institutii de mare si indelungata traditie. De altfel, noi, romanii, avem ce-avem cu trecutul: vrem sa-l uitam repede, sa-l radem de pe fata Pamantului, spre a aseza falnic si penibil insemnele prezentului. Suntem asa si ca natie, si ca indivizi. Decat sa-i vorbesti cuiva de ce a fost acum catva timp, decat sa-i amintesti ca au mai existat oameni si intamplari si inaintea lui, mai bine ii dai doua palme. Rupturile sunt violente si in plan mental si material.
Breasla scriitoriceasca a implinit o suta de ani de fiintare intr-un cadru institutionalizat. Am evitat sa spun Uniunea Scriitorilor (USR) ori Societatea Scriitorilor Romani (SSR) pentru ca ele au istorii diferite chiar daca deriva una din alta. Unii le privesc chiar ca pe doua institutii care n-ar avea prea mari legaturi, transformarea SSR in USR fiind pusa pe seama unui act de vointa politica si de influenta venita de la Rasaritul bolsevic. Drept care in 1990 unii au vrut sa desfiinteze Uniunea, fapta "crestineasca" la care s-au alaturat, de-a lungul celor 18 ani ulteriori, multi altii care au sau nu au legatura cu scriitorimea. Tendinta - paranoica - de a confunda institutiile cu oamenii este un alt semn al vocatiei noastre de a ne sterge trecutul, de a-l face cat mai repede uitat, spre a planta, suav, floricele naturale sau din plastic. Ma refer, de exemplu, la atitudinea fata de Biserica Ortodoxa si la atacurile impotriva Academiei Romane, dar si la aberantele cereri de a se darama Casa Poporului. Intre timp, furia s-a indreptat asupra parcurilor, cladirilor cu valoare istorica si arhitecturala ori asupra Pietei Obor. Radem tot ceea ce ne mai poate aminti ca venim de undeva si ca traim pe un pamant care n-a inceput cu malluri, hipermarketuri si sedii de banci.
O suta de ani reprezinta o varsta respectabila pentru o institutie. O suta de ani de supravietuire in conditiile vitrege ale istoriei noastre par chiar un mic miracol. In Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor, unde a avut loc mica ceremonie de aniversare a centenarului, am simtit emotia sincera a scriitorimii si sfiiciunea invitatilor. Pentru cateva ore, nu au mai contat individualitatile, orgoliile, animozitatile, ierarhiile administrative sau literare (adevarate sau inventate), ci sentimentul tonic, reconfortant ca apartii unei bresle ce impune respect macar prin varsta-i venerabila.
Mi-a placut ca aniversarea s-a produs acasa, adica in cladirea si sala in care scriitorii se simt cel mai bine pentru ca o parte insemnata a vietii lor a fost consumata ori se consuma aici. Chiar daca prea mica, Sala Oglinzilor era spatiul ideal. S-a stat pe scaune, s-a stat in picioare, s-a stat cu usa deschisa pentru cei care au ramas pe holuri, neprotocolar, dar cald. Pana si oamenii presedintelui au fost extrem de discreti, intelegand probabil ca, in acest spatiu, cu un astfel de public, nu exista nici un pericol: seful statului nici nu va fi sufocat de admiratori, nici nu va pati vreun afront fizic sau verbal. Presedintele Basescu, chiar daca in nota-i de lejeritate obisnuita, a parut totusi un pic stingher, iar asta nu numai pentru ca venea din-o lume in care se vorbeste cu "almanahe, succesuri si scheleti", dupa cum, cu umor, si-a sanctionat breasla politica. In fond, erau fata in fata doua institutii respectabile ale societatii romanesti care se onorau reciproc, dincolo de posibilele simpatii sau antipatii omenesti.
La receptia de la Clubul Diplomatilor atmosfera a fost inca si mai destinsa. Premierul Tariceanu, aparut fara mari gesturi de protocol, a glumit, a ciocnit, a mancat cu pofta, s-a fotografiat in diverse grupuri, s-a intretinut cu presedintele - USR - Nicolae Manolescu. Nici nu a polarizat intreaga atentie, dar nici nu a fost tratat cu indiferenta. Eu, spre exemplu, stiu cand a venit, dar nu am mai sesizat momentul cand a plecat.
Din pacate, au fost si incidente, nevazute cu ochiul liber, dar sesizabile, care au asezat centenarul intr-o lumina specific romaneasca. Nici un fost presedinte al Uniunii nu a venit. Nici Mircea Dinescu, nici Eugen Uricaru, nici Dumitru Radu Popescu. Am inteles ca au fost invitati, dar nu am mai aflat ce motive au invocat spre a nu participa. Este aici confuzia, de care vorbeam, intre institutii si oameni. Nu stiu daca fostii presedinti sunt suparati pe actuala conducere, pe unii dintre colegii lor sau pur si simplu pe toata lumea literara. Omeneste, ii pot intelege. Dar nu pricep cum te poti supara pe institutia careia i-ai fost presedinte. Adica te poti inflama pe propriu-ti trecut, ti-l stergi din biografie asa, pur si simplu?!
In fine, la fel de suparatoare, pentru mine cel putin, a fost si absenta altor scriitori care, de multa vreme, fac un fel de fronda la adresa Uniunii. Eu stiu ca nimeni nu-i tine cu forta in USR. Daca le este suficienta propria institutionalizare, nu-i obliga nimeni sa isi aduca atingere la onoare participand la viata breslei!
Cu umor - sau poate cu un pic de cinism - Nicolae Manolescu ura sa ne vedem sanatosi si la implinirea a doua sute de ani. Cred ca era si un mod subtil de a marca faptul ca totusi e un privilegiu de a participa la centenarul unei institutii al carei membru esti. Eu sper ca, spre binele obstei si al societatii romanesti, care are nevoie de traditii, Uniunea chiar sa atinga doua sute de ani!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
