Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Rolul de întemeietor este deţinut la noi de Mihai Eminescu care, într-un stil enunţiativ şi solemn, atacă fără complexe marile teme. Are atitudinea unui "dătător de legi şi datini". Recunoaşte cu pietate (sau cu diplomaţie?) că există precursori, dar aceasta numai în declaraţii (fie şi versificate). În postura de creator manifestă siguranţa impetuoasă a cuiva care se instalează pe un teritoriu nelocuit. Nu întâmplător, pe critici îi tratează de sus şi global ("Critici, voi, cu flori deşerte,/ Care roade n-aţi adus"...)

Posteminescienii minori (Alexandru Vlahuţă şi alţii) sunt într-atât de orbiţi de astrul tutelar încât îl confundă cu ideea însăşi de poezie şi îşi închipuie că a fi poet înseamnă a eminescianiza. Dar în scurt timp apare nevoia de diferenţiere şi raportarea la Eminescu se transformă într-o obsesie.

Produsul de primă mărime al acestei obsesii este Tudor Arghezi. Autorul "Cuvintelor potrivit"e practică un eminescianism à rebours. Scopul nemărturisit al demersului său este să demonstreze că se poate scrie şi altfel. Dacă Eminescu prefera un peisaj sălbatic şi măreţ (munţi, castele singuratice, codri tenebroşi, lacuri luminate de lună), Arghezi evocă ostentativ ambianţa domestică şi elementele ei miniaturale (căţelul din curte, uneltele gospodăriei, albinele, cartofii care încep să încolţească în pivniţă). Dacă Eminescu căuta fraza simplă şi armonioasă, apodictică, Arghezi etalează o sintaxă abruptă. Dacă Eminescu (printr-o muncă titanică) încerca să dea impresia de creaţie fără efort, demiurgică, Arghezi (cu talent de improvizator) simulează o trudă istovitoare, de sclav.

- Dacă Eminescu a trăit mai puţin de patruzeci de ani, Arghezi a trăit demonstrativ peste optzeci...

- Ştiu că glumeşti, dar, la figurat vorbind, ai dreptate.

Se declanşează, astfel, o reacţie în lanţ. Ion Barbu refuză poezia "leneşe" a lui Arghezi, dar evită şi alunecarea în eminescianism, căutând lirismul pur, esenţializat, de rezonanţă esoterică. George Bacovia se izolează într-o lamentaţie monotonă, inconfundabilă. În replică la vacarmul general, Lucian Blaga profesează un cult al tăcerii. Al tăcerii aluzive. De fapt, succesiunea cauză-efect nici nu mai poate fi, de la un moment dat, descifrată, deoarece rivalităţile dispuse diacronic se întreţes cu cele sincronice. Adeseori, nici nu este vorba de atitudini gândite, ci de instinct artistic, de un hetero-tropism. Fiecare scrie în deplină cunoştinţă de "prezenţa" celorlalţi (predecesori şi contemporani) şi dorind să se delimiteze. Se creează o tehnică a evitării stilurilor consacrate, asemănătoare cu abilitatea cu care locuitorul unui mare oraş se strecoară prin aglomeraţie fără să atingă pe nimeni. Este o performanţă, dar şi o chinuitoare conştiinţă a restricţiei. Creşterea numărului de poeţi pe kilometrul pătrat duce la ingeniozitate şi rafinament, la exploatarea maximă a unor posibilităţi limitate.

- Aşa cum în ţările cu puţin teren arabil se practică o agricultură intensivă.

- În domeniul acesta îţi respect competenţa. Deci se ajunge la un fel de specializare. Din când în când apar teribiliştii (de exemplu Geo Dumitrescu şi colegii săi de generaţie) care nu ţin seama de complicatele reguli de convieţuire (adevărată birocraţie a ocupării unui loc în spaţiul poeziei) şi proclamă dreptul de a scrie despre orice şi oricum. Dar se observă repede că şi "libertatea de a trage cu puşca", departe de a fi o adevărată libertate, reprezintă o replică exasperată la situaţia existentă. Şi, drept urmare, nu este omologată.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com