Mi-aş dori ca, înainte să începeţi lectura acestor pagini, să vă opriţi măcar un minut agitaţia interioară, aşa cum ni se întâmplă când ajungem brusc în faţa mării, ori la poalele muntelui. Să coborâţi alene pleoapele, să întindeţi precauţi, dar cu înfiorare auzul, nările, degetele, pecetluind buzele, şi să vă închipuiţi alunecarea unei corăbii pe apele mării Egee. Flancată la o lungime de braţ de şiruri de pescăruşi năstruşnic-flămânzi, năbădăioşi, obraznici, apucători şi gureşi cât cuprinde, gata să-ţi fure din zbor firimitura. Departe, în zare - creste de munţi, într-o ceaţă diafană, ca faldurile unei rochii de zână. Dincoace, ţărmul mării, însemnat de cetăţi şi fortificaţii creştine cu nume de basm: Dochiaru, Xenofont, Xeropotamu, Gregoriu, Dionisiu, Sf. Panteleimon, Pantocrator, Vatopedi, Stavronikita, Iviron, Karakalu, Prodromu...
Ţipetele nervoase ale pescăruşilor, înfipte în imaginea chiparoşilor ţâşnind mândru către cer, odată cu foşnetul apelor mării sub chila vaporului şi cuminţenia întipărită pe cer a turlelor blând aurite sub mărinimia soarelui pârguitor - iată ce a însemnat pentru mine primul contact cu lumea Athosului. Plutirea între două porturi, Uranopolis şi Daphni, pe vaporul Sf. Pantheleimon, cu mâna întinsă către aripile încordate şi ciocurile avide ale acestor prevestitori ai libertăţiicasupunere.
O nepotrivire, deci, strigătoare la cer
Izolat în context, antinomic faţă de situaţii, inconfortabil pentru echipă, de-a dreptul agasant pentru unii, pitoresc, poate, pentru gazde, dar surprinzător pentru sine. Până la 58 de ani, eu am intrat în biserică la vreo cinci, şase nunţi şi tot atâtea botezuri (de două ori ca naş). În total, cel mult 15 ore de slujbă religioasă. Or, acum, aveam să stau în faţa altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în greceşte!) cam 40 de ceasuri în zece zile!
M-am spovedit şi împărtăşit de două ori în viaţă: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n biserică), apoi la 23, înainte de nuntă, la mânăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu. Iar a treia oară acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toţi dracii din mine, şi supus unei năprasnice limpeziri de sine cu anafură şi aghiasmă.
Turistic, din 1990, când am ieşit prima oară din ţară, am fost un hiperalintat, fie oficial, fie particular, în hoteluri de trei, patru, cinci stele, nu doar la Sibiu, Braşov, Iaşi, Cluj şi Budapesta, dar şi la Paris, Belgrad, Praga, Geneva, Zürich, Chişinău, Lisabona, Amsterdam, Lille, Bruges, Veneţia, cu mirifice mic dejunuri "suedeze", care durau uneori şi două ore, cu frigidere bine garnisite, săli de baie ca-n gineceurile din Halima, sindrofii de tot soiul şi degustări îndelungi în crame dichisite... Pentru ca acum să revin brutal, auster şi mizer, direct în constrângerile umilitoare ale stagiului militar din Bacăul verii lui 1977, în dormitorul comun (cu trei, şapte, paisprezece suflete), cu nopţi albe datorate celor zece mostre de sforăituri demonic-simfonice pe minut, cu două WC-uri la douăzeci de pântece, cu numai două mese pe zi, la 8.30 şi la 18, durând 15-20 de minute fiecare, atâta cât predica, fără pic de carne (unica excepţie, într-o dimineaţă: o sardină de căciulă), cu drumuri desfundate şi şleauri de-o juma' de metru pe drumuri de munte năucitoare, buimăcit şi storcoşit în camion ca un sac de cartofi. Şi fără oglindă de bărbierit! După patru zile de neras, m-am ciumpăvit la perete: mă oglindeam pur şi simplu înzid, fericit că am prins, în sfârşit, o chiuvetă liberă, numai cu apă rece, evident, ca să mă văd taxat la urmă drept "papistaş", de vreme ce, vezi Doamne, îmi refuz, măcar o săptămână, onoarea bărbii athonite ! [...]
Dar dincolo de cele meschine - tehnice, termice, epidermice, culinare, igienice şi vestimentare - flagranta nepotrivire iniţială privea însuşi rostul fiinţei mele faţă de Dumnezeu, credinţă, biserică şi viaţă călugărească. E bine să te întrebi, înainte de-a lua drumul Sfântului Munte, în ce măsură pasul inimii tale consună cu cadenţa athonită. Eu nu m-am întrebat. M-am considerat admis din principiu. Faptul că invitaţia a venit de la Costion Nicolescu, omul lui Dumnezeu pe care-l ştiam de patru decenii, parcă m-a absolvit de orice răspundere. Şi de orice examen prealabil.
Din volumul în pregătire la Editura Humanitas
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
