Smaranda Vultur este conferentiar la Universitatea de Vest din Timisoara, doctor in filologie. A publicat volumele Infinitul marunt (Editura Cartea Romaneasca, 1991), Istorie traita - istorie povestita. Deportarea in Baragan, 1951-1956 (Ed. Amarcord, 1997), Lumi in destine. Memoria generatiilor de inceput de secol din Banat (Ed. Nemira, 2000), Germanii din Banat prin povestirile lor (Ed. Paideia, 2000), Memoria salvata. Evreii din Banat, azi (Ed. Polirom, 2002).
- In urma cu cativa ani, demersurile de tip antropologic aveau, parca, o amploare mai mare decat astazi. Avem de-a face cu o criza a antropologiei culturale, ori, mai degraba, dat fiind volumul excesiv de material care trebuie luat in posesie cu instrumentele antropologiei, munca facuta e prea mare ca sa se mai si vada?
- Ca orice domeniu care implica o cercetare de durata si o elaborare prin tatonari succesive a rezultatelor, interesand un numar limitat de specialisti, antropologia culturala nu e atat de vizibila pe cat poate ar merita. De altfel, nu sunt niciodata sigura, cand vorbim de acest domeniu, daca ne referim cu totii la acelasi lucru. De aceea, cred ca e bine sa ne definim termenii cu care operam. Din punctul meu de vedere, in Romania, azi, exista mai multi specialisti in stiintele umane, respectiv sociale, care folosesc in cercetarile si lucrarile lor o perspectiva antropologica, fie ca sunt de formatie sociologi, etnologi, psihologi, istorici sau altceva. Sunt interesati adica, atunci cand isi construiesc propriul teren, sa puna in evidenta felul in care sunt active diferentele culturale si sunt dispusi sa tina cont de normele, reprezentarile, ideile care guverneaza practicile, optiunile pe care oamenii le fac ca purtatori si creatori de cultura in diferite timpuri. Acest exercitiu presupune capacitate de distantare fata de sine si de societatea in care traiesti, analizarea ei in acelasi timp din interior si din afara. Mediind intre aceste doua perspective, antropologul priveste realitatea cu un ochi critic, dar si comprehensiv, interogandu-se asupra ratiunilor profunde pentru care el sau altii o interpreteaza intr-un anume fel. A interpreta este in fond unul dintre modurile cele mai frecvente de a actiona in si asupra realitatii.
- Daca ar fi sa indicati cativa "centri" nervosi ai antropologiei romanesti contemporane, unde ar putea fi localizati acestia? Si, desigur, de ce? De ce acolo si nu, mai degraba, altundeva?
- Avand in vedere cele spuse mai sus si daca tinem cont si de gradul de institutionalizare a unor preocupari de genul celor de care tocmai am amintit, trebuie sa precizam ca la Bucuresti exista un Institut de Antropologie, nu numai culturala, a carui activitate, desi meritorie, e putin cunoscuta, dintr-un anume deficit de promovare a propriei imagini. Ca de obicei, la noi, institutiile exista mai ales prin personalitatile care le slujesc: eu, personal, apreciez la Vintila Mihailescu, care provine din acest institut, fiind la baza sociolog, nu doar rezultatele personale, ci si capacitatea de a atrage si a forma tineri. Tot lui ii revine meritul de a ne fi convins ca e bine sa existam si sa colaboram intr-o Societate Romana de Antropologie Culturala. De la acelasi institut l-as mai aminti pe Radu Rautu, care, pe langa preocuparile pentru un subiect consacrat ca antropologic cum este magia, se numara printre putinii nostri specialisti actuali in filmul antropologic si etnologic. Ioana Popescu si Anca Manolescu acopera cu competenta doua domenii care la noi sunt inca foarte slab reprezentate - antropologia vizuala, respectiv cea religioasa. Nu pot sa nu mentionez importanta unor lucrari precum cele ale lui Andrei Oisteanu, care, desi e cunoscut ca etnolog, depaseste cu mult acest cadru, spre antroplogia si istoria culturala. Un antropolog interesant este Alexandru Niculescu, prin preocuparile legate de teoria antropologica, la fel cum, in lucrarile Aurorei Liiceanu, care e de formatie psiholog, deschiderea spre antropologia culturala si sociala este foarte vizibila. Apoi, sunt tinerii sociologi Liviu Chelcea si Puiu Latea, care au publicat deja o carte impreuna si, sunt sigura, ne vor surprinde placut si prin altele. Clujul - si datorita eforturilor coagulante pe plan institutional ale lui Toader Nicoara - s-a impus prin preocuparile de antropologie istorica (v. Caiete de antropologie istorica), dar si de antropologie politica (le-as aminti pe Eniko Magyar Vincze si Ruxandra Cesereanu). Exista la Cluj si un Centru de Studiu al Imaginarului, condus de Corin Braga, ale carui preocupari interfereaza inevitabil cu ale antropologului.
La Timisoara, Otilia Hedesan, care si comenteaza in revista Orizont cele mai interesante aparitii in domeniu (dar nu numai), a publicat carti in care faptele etnologice sau folclorice sunt tratate cu instrumentele antropologiei culturale.
In cadrul Fundatiei A treia Europa, impreuna cu grupul de tineri colegi cu care lucrez si cu studentii de la Teologie-Litere carora le-am predat cativa ani antropologie culturala, am incercat sa ne initiem in domeniul antropologiei memoriei si sa descifram impreuna ce vrea sa insemne cultura diferentei in Banat.
- Ce nu ati facut pana acum si v-ati dori sa faceti din punct de vedere profesional?
- Ar fi poate intrebarea la care as avea de dat cel mai lung raspuns. Ma asteapta prelucrarea unei deja bogate arhive de istorie orala, mai exact de povestiri ale vietii, care ma intereseaza ca practica discursiva cu substrat identitar, dar si ca posibilitate de a explora partea de imaginar cu care investim propria noastra experienta de viata, felul in care discursurile memoriei se lasa modelate de mituri sau produc noi mitologii. Pe doua subiecte - colectivizarea si deportarile - as vrea sa scriu o carte in care sa compar discursul memorial al celor care au trait aceste evenimente cu ce a consemnat Securitatea despre ele (am facut in acest sens cercetari de arhiva) si cu discursul documentelor de partid din acea vreme. Si, de ce nu, si cu ce au consemnat istoricii. Ma fascineaza puterea discursurilor de a modela uneori lumi perfect paralele. Regretul principal ramane insa acela de a nu fi reusit sa institutionalizez istoria orala la Timisoara, ca un institut sau macar ca un centru de cercetare in Universitate, cu un curs sau un master aferent. Desi arhiva Grupului de Antropologie Culturala si Istorie Orala de la Fundatia A Treia Europa compenseaza oarecum lucrurile.
- Antropologia a fost "imbucatatita" si ea, ca multe alte "blocuri" gnoseologice. Unde stam mai prost in privinta "ramurilor" antropologice?
- Cred ca domeniul cel mai putin acoperit este cel al antropologiei vizuale, in care, dat fiind impactul pe care il are astazi imaginea, am avea nevoie de mai multe centre de formare. Pe langa arhiva de interviuri cu povestiri ale vietii, am constituit in timp si o arhiva de documente fotografice care isi asteapta un comentator competent. Si televiziunile ar avea de castigat. Nu stiu daca exista preocupari de antropologie economica la noi si cred ca nici antropologiei politice nu i se acorda importanta pe care ar merita-o in conjunctura actuala. Dar, mai ales, cred ca ar trebui sa dialogam intre noi pentru a cadea de acord care sunt frontierele interne si cele externe ale antropologiei, ca sa oferim studentilor care studiaza aceasta materie in diferite centre universitare sau facultati o imagine macar convergenta despre ce inseamna ea si ca sa evitam sa o transformam intr-un termen-umbrela.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
