Parul aruncat in valuri pe spate si barba deasa, crescuta cam de un cot, ar fi trecut poate neobservate daca n-ar fi avut culoarea intensa, odihnitoare totodata, a unei vegetatii in agonie, cu stranii nuante de rugina vizibile numai in frunzele anumitor copaci, la ceas de toamna tarzie. Omul semana putin cu John Lennon, cel din epoca influentelor psihedelico-LSD-iste, prin aerul sau distrat si ochelarii rotunzi, nitel asimetrici, dar aducea cumva si cu Marx, profetul surprins in ipostaza juvenila a unui anarhism pur ideologic, consumat in imaginatie, la masa de scris. Ciudatul personaj imi starnea o legitima, irepresibila curiozitate.
Din vorba-n vorba, am aflat ca provine dintr-o familie de universitari cu origini franceze si catalane. Pasiunea (decadenta, deh!) pentru lectura si pentru calatorii ar fi mostenit-o de la taica-su, admirator fanatic al lui Proust. Dupa ce a studiat filologia la Salamanca, Jose Armando a pornit-o din loc cu gandul de a calatori cat mai mult si, poate, de a-si gasi rostul pe undeva. A umblat din Irlanda in China, si-a facut prieteni peste tot, insa nimic nu l-a putut retine vreme indelungata. La Iasi venise cu o bursa, in intentia de a-si pune la punct romana. La ce i-o fi trebuind, n-am reusit sa aflu nici pana azi. Optase pentru Masteratul de Literatura spre a prinde limba direct de la sursa, "limba vie", spunea el, si nu plictisitoarele teorii ale gramaticienilor. Cat l-o fi ajutat alegerea facuta, nu stiu. Dar, deja dupa primul an, Pepe vorbea romaneste fluent, intr-o maniera eleganta, chiar daca, adeseori, dorinta de a comunica lucruri inteligente ii incetosa discursul cu amuzante obscuritati baroce. Izbutise sa-i citesca pe clasici aproape integral, fara sa-i pretuiasca in aceeasi masura: daca pe Caragiale si Creanga ii adora (sesiza cu exuberanta satisfactie subtilitatile parsivelor insinuari din Mos Nechifor Cotcariul si memorase citate intregi din scrierile fara perdea ale humulesteanului), lui Eminescu, in schimb, nu parea dispus sa-i acorde atentia cuvenita. Cat despre literatura mai noua, ei bine, catalanul inchinase steagul pe Lumea in doua zile, caramida lui Balaita, carte ce-i fusese probabil recomandata de catre un profesor cu simtul ironiei nitel cam prea dezvoltat.
Dar nu pentru carti venise Pepe la Iasi - un oras "fascinant", marturisea el mereu, cu entuziasmul omului care nu obisnuieste sa minta. I-ar fi placut sa se stabileasca aici, ii erau dragi cladirile vechi, stradutele pavate cu piatra, arborii seculari din Copou, Gradina Botanica, totul. Eu nu-i prea intelegeam iubirea aceasta intempestiva, cu manifestari excesive pentru gustul cuminte, molcom, atat de caracteristic noua, moldovenilor. Credeam ca la mijloc trebuie sa se afle, ca intotdeauna, vreo femeie. Au mai fost cazuri. De data aceasta insa ma inselam. Logodnica lui Pepe ramasese in Spania si-l soma sa se intoarca acasa. El ar fi vrut, totusi, altceva...
In una dintre ultimele noastre discutii incerca sa-mi explice motivele atasamentului bizar pentru Iasi. Mi-a povestit intai istoria familiei sale, in care inclinatia pentru arta se dovedise de-a lungul anilor mai mult decat simpla veleitate. Schitase si o teorie originala in lucrarea sa de dizertatie avand ca subiect maladivitatea literaturii. In esenta, el sustinea ca viata ar trebui traita la modul estetic, dupa bunul indemn al lui Oscar Wilde. Or, in zilele noastre asa ceva e absolut imposibil, cat timp prestezi o munca obositoare pentru a supravietui. Spaima de ratare te indeamna, prin urmare, sa fugi unde vezi cu ochii, sa salvezi ce se poate salva. Acesta ar fi rostul calatoriei, pe care s-a si construit de altfel o intreaga filozofie a libertatii. Dar timpul nu are rabdare. Cand voiajul in realitate ia sfarsit, te intorci acasa, vorba poetului, ca sa mori putin. Si, daca ai noroc, poti sa devii chiar scriitor. Atunci pornesti intr-o alta calatorie, singura cu adevarat importanta. De aici si latura evazionista, recte maladiva, a literaturii. "Drumetiile - isi incheie prietenul meu docta confesiune - n-au fost decat niste exercitii preliminare. A venit momentul de care imi era cel mai frica".
Am inteles, finalmente. Pepe visa la gloria de scriitor, iar Iasiul i se parea locul ideal de convalescenta pentru asemenea boala. N-am reusit sa pricep totusi motivul acestei optiuni radicale, pe care prefer sa o pun pe seama circumstantelor biografice, excluzand ipoteza existentei misterioaselor inrauriri exterioare. Asa s-a si dovedit, intr-un tarziu. Oricat de greu i-ar fi fost, franco-catalanul Jose Armando Tindon tot a plecat, mai departe. In momentul de fata aud ca este lector de spaniola in Ucraina, la Petrograd. Iasiul ramane, iata, un oras ca oricare altul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
