Nascut in 1980 la Timisoara, absolvent de jurnalism, Tudor Cretu a lucrat cinci ani ca moderator si realizator de emisiuni la TVR Timisoara. A debutat in revista Orizont in iulie 2000, iar in volum cu Dantelariile Adelei, Editura Mirton, in 2001. Patru ani mai tarziu, un nou volum de versuri, Obiectele oranj, i-a aparut la Editura Vinea. Recent, Cartea Romaneasca i-a publicat primul roman, Omul negru.
- Ce te-a determinat sa te incerci ca romancier?
- E un fel de determinare launtrica, fara o cauza concreta. Pur si simplu, la un moment dat, vine impulsul, simti nevoia, simti ca erupe ceva. Randul se lungeste de la sine, textul devine altceva, e ispita organica a povestii. A fost ceva lipsit de calcul strategic. Am ramas cu un anumit sentiment, in care cred foarte tare, al unei gratuitati salvatoare, pozitive a literaturii, ceea ce nu inseamna ca nu am, ca orice scriitor, o acuta nostalgie a comunicarii cu publicul si o dorinta feroce de a fi citit.
- Scrii ca sa rezisti vremii?
- Scrii ca sa rezisti ca om. Scrii pentru ca, pana la urma, unul dintre cele mai faimoase citate din Cioran e acesta: scrisul are valoare in masura in care amana o prabusire. Asta fundamenteaza si asta te face sa rezisti vremii, daca rezisti; nu ambitia de a-ti face un nume.
- In ce ritm scrii? Cand scrii? Cum scrii?
- De pe la inceputul lui 2007, cand am inceput sa lucrez la al doilea roman, am scris pana la a avea sentimentul ca fur sufletul realitatii, am ajuns pana la un fel de biografism esoteric, pana la a avea senzatia ca o zi nu este recuperata, ca mediocritatea din tot ceea ce inseamna rutina cotidiana nu este rascumparata si reinvestita decat dupa ce o scrii. A fost o experienta absolut uluitoare, fondatoare, pentru ca imi urmaream firul propriei vieti scriind, biografiindu-ma, grafiindu-ma: faceam un fel de fisa a zilei - cu liniuta, pe foaie - marcand evenimentele care mi se parea ca pot da un minim contur saptamanii sau zilei. Mi-am dat seama ca asta este redescoperirea salvatoare a vietii si ca orice viata scrisa, cu adevarat scrisa, este o viata de roman.
- Cat de des citesti?
- Acesta e un lucru de care sunt din ce in ce mai multumit. Am avut pierderi din anii de studentie. Din 2006 am reinceput sa ma apropii de citit cu o frenezie care tinde inspre viciu. Reveria lecturii, in anumite stari, cand contactul cu textul e aproape mistic, e comparabila - banuiesc - cu orice narcotic. Am redescoperit cititul ca act aproape neliterar. A incetat sa mai fie un fel de obligatie morala din fisa postului de scriitor. A devenit un fel de viciu, de absorbtie in carte si asta uneori, din fericire, in detrimentul scrisului. Spun asta pentru ca exista o faza in care ajungi, aproape, sa devii autorul textului pe care-l citesti, sa ai cu el o comuniune magica, o abolire a diferentei subiect-obiect. Cand atinge acest prag, cititul devine o experienta la fel de acuta si de intemeietoare ca si scrisul. In plus, am redescoperit si cartea ca obiect, lectura ca act efeminant, feminizant, senzual; ce inseamna sa receptezi, sa te simti efectiv fertilizat de pagina pe care o citesti. Sunt momente in care textul devine ceva superb nu doar prin ceea ce contine, ci si prin felul in care arata litera, prin curbura ei, prin aspectul paginii. Se activeaza reciproc toate nivelurile, textul devine incandescent prin aceasta totalitate a nivelurilor si prin fiecare nivel in parte. Am mers pana la a avea uneori impresia ca, de fapt, nici nu trebuie sa scrii carti mari ca sa te implinesti ca om. Ajunge sa citesti carti mari ca sa te implinesti ca om. Pentru ca ceea ce conteaza pana la urma e insemnatatea launtrica si cota launtrica a experientei.
- Pari foarte coerent, lucid. In ce conditii iti pierzi coerenta?
- Coerenta o pierzi cand scrii. Pierderea coerentei inseamna de fapt pierderea contactului cu ordinea aparenta, frivola, a lumii. Sigur ca-mi pierd coerenta. Sunt un tip care lupta enorm cu el insusi, pe linia unor experiente personale, ca sa pot sa-mi pastrez limpezimea si coerenta in orice situatie. Consider ca doar oamenii liberi sunt coerenti si apti sa se exprime pe ei insisi, neumbriti, necompromisi de circumstante.
- Cum te percepi ca animal social?
- Am ajuns intr-un moment in care trebuie sa-mi fluier cainii din nou, sa ma adun, spre a lucra din nou in ritmul de acum un an. Dupa o perioada de recluziune aproape maladiva - de prin decembrie 2006 pana prin aprilie 2007 -, am intrat intr-un local inghesuit, in care era un concert. Duduiau tobele. Dupa perioada aia de singuratate "monahala", am avut sentimentul ca ma exorcizez, ca halucinez de la atata concretete, frenezie, fior. A inceput apoi, firesc, compensatia. S-au slobozit energiile incatusate, placerile comunicarii directe, personale. Abia atunci, pe linia acestor experiente, am ajuns sa ma vad cu ambii ochi. Am inceput sa intru mult mai usor in vorba cu aproape oricine din jur, sa nu mai privilegiez, ci sa-mi democratizez exprimarile, sa nu mai fiu discretionar; sa nu mai am impresia ca dau ce am mai bun din mine doar atunci cand scriu. Am inceput sa vad omul in acelasi timp in mai multe feluri: si ca fisa de roman, si ca fisa psihosociologica si ca poveste care se spune pe sine, si ca... povestitor care nu-si asculta propria poveste; care nu-si pune, din pacate, problema propriei existente la scara reala. Nu se vede cel mai adesea decat ca victima sau ca personaj, nu si ca autor al propriei vieti. Atunci mi-am dat seama ca unul dintre cele mai importante lucruri pe care pot sa le fac e sa nu-mi conditionez bucuriile, sa ma bucur de viata privind umil, pentru ca viata, cel mai adesea, trece printre nimicuri. Sa traiesti ca si cand ai scrie, cu constiinta faptului ca ea, cartea, nu se scrie doar la calculator sau doar pe hartie si sa vezi potentialul prozastic, incarcatura fabuloasa a lucrurilor care ti se intampla.
- Cum e cu comunicarea intr-un cadru mai intim, in raport cu nevoia ta de a te izola?
- Unul dintre cliseele discursului cultural este acesta: singuratatea fundamentala a scriitorului. Eu nu ma consider un singuratic. Dar consider ca, pentru orice scriitor, exista o singuratate obligatorie, care inseamna libertate in primul rand. Este acea stare care echivaleaza camera de scris cu grota misticului. Nu in sensul ca primitivizeaza spatiul, ci ca il reinvesteste. Acolo, esti, in acelasi timp, in lume si rupt de lume. In camera de scris e Shambala, spatiul calitativ diferit. Fara acest fior, fara sa ai sentimentul uneori opresiv, alteori extatic, al unei anumite singuratati, poate ca nu s-ar putea crea. Am sentimentul sciziunii acute, deocamdata, pentru ca nu am reusit inca sa armonizez contrariile. Am uneori o nostalgie feerizanta a manastirii, pe de alta parte simt cum ma trage, ca o soba, sambata si vineri seara, usa de local, de birt. In zbaterea asta e, de fapt, turuitul de motor care genereaza si care scrie cartea. Singuratatea, cata vreme nu e monahala, cat nu inseamna asceza - asceza fiind virilitate, autocontrol, autodominare -, este o drama. Pana la urma, luptele cu demonii launtrici, luarea in posesie, eliberarea se petrec in singuratate. De aceea se zice ca luptele cele mai periculoase sunt cele fara martori. Scrierea unei carti e o lupta fara martori. Uneori nu mai stii ce sa faci cu tine insuti, iti vine sa desenezi ochi pe pereti ca sa mai adaugi niste prezente. Am si nostalgia, dar si spaima singuratatii.
Interviu realizat de Ciprian Marinescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
