Episodul 4. Nimicuri
De la un timp, bunicii mei au inceput sa traiasca discret. Isi manifestau discret nevoia lor de noi. Pomeneau in treacat despre existenta lor; vorbeam mai mult despre noi. Povesteau despre trecutul nostru, cand ei aveau un trecut mai lung. Vorbeau cu detasare despre moartea lor. Nimeni nu poate vorbi cu detasare despre moartea cuiva! Bunicii mei locuiau singuri, la 150 km de noi. Rar, cand ii vedeam, vorbeam despre noi sau despre vecini. Intr-o zi, a murit bunica. Intr-o alta zi, la scurt timp, a murit bunicul. Cum nu prea vorbisera mult despre ei, ne asteptam ca ei, daca vor muri la un moment dat, sa moara cumva poetic. Nu, bunicii mei au murit concret, fizic, fara nici un fel de poezie. Au murit discret, insa! Eram perplecsi de parca ne-am fi asteptat ca lucrurile sa iasa cu totul altfel. O matusa de-acolo, pentru a ma linisti, mi-a spus ca ei isi dorisera sa moara. Am mai auzit tampenia asta! Nimeni nu-si doreste sa moara. Oamenii mor pentru ca nu au incotro! Copilaria si moartea sunt teme existentiale in toate filosofiile, metafizicile si artele. Copilaria mea e ca un sos de branza care s-a topit peste niste legume gratinate. Mai pot deosebi doar legumele. Daca copilariei ii vad rolul haios (nu duios) in metafizici, sfarsitului nu-i vad nici un rol. Sa ramana tabu, sa inventam si totemuri! Atata timp cat nu putem vorbi despre un lucru pe care nu il cunoastem, el are toate prezumtiile lucide de-a fi tabu. Am avut o matusa. Acum mi-e verisoara. Am considerat-o matusa pentru ca era cu douazeci de ani mai mare ca mine. Cand esti copil, douazeci de ani inseamna atat de mult, incat poti sa dai in scris ca atunci ti se poate lua totul. O chema Irina. Nu cunosc detalii, dar Irina se casatorise cu Cuki. Asa-i spunea ea, asa-i spuneam si noi. Irina era frumoasa, dar Cuki, cum sa spun... Lui Cuki trebuia sa ii vezi ochii. Cuki era omul pe care toti ceilalti il priveau in ochi. Avea retina si tot globul ocular acoperite de o matase transparenta, umeda, sclipicioasa. Permanent, parca Cuki doar ce plansese inainte si acum ii venea sa rada. La cinci ani, am vrut sa-l desenez pe Mos Gerila. Mos Craciun era Mos Gerila dupa ce ieseai din casa. A fost oarecum simplu sa il desenez pe Mos Craciun asa cum il vazusem: haina lunga rosie, bocanci mari, barba lunga alba, sprancene pufoase, albe, zambet subtire... Cand a trebuit sa-i fac ochii insa, am fost nevoita sa sparg un globulet alb, sa-l pisez, sa lipesc firimiturile lucioase in dreptul ochilor, iar deasupra, in dreptul irisului, sa lipesc un ciob de globulet albastru. Asa avea ochii Cuki. Asa m-am prins ca Cuki era ruda cu Mos Craciun. S-au prins si ai mei ca m-am prins. Anul urmator, a venit Mos Gerila de care ne vorbea educatoarea; Mos Craciun n-a mai venit. Cand l-am desenat, i-am facut ochii negri si am scapat repede.
Inainte de a-l cunoaste, adica inainte de a se casatori cu Irina, familia mea l-a urat pe Cuki. A fost o perioada dificila; Irina a renuntat la scoala pentru a se putea duce cu Cuki la plaja, pentru a se plimba cu el pe strazi. S-a facut consiliu de familie, au plecat cu totii sa-l caute pe Cuki. Cuki s-a suparat mai rau ca familia ca Irina renuntase la scoala. A vrut sa se desparta de ea, dar Irina a spus ca se intoarce la scoala numai daca Cuki se insoara cu ea. Intr-o zi.
Trei ani mai tarziu, Cuki s-a insurat cu Irina. Familia mea inca era suparata pe Cuki. Am presupus intotdeauna ca asta se intampla pentru ca Irina, inainte de a renunta la scoala, ii facuse lui Cuki cadou o pereche de ochelari de soare pe care ii furase de la tata.
Cuki era aiurit, jovial, petrecaret, cu capul in nori. Credeam ca, daca ar fi inapoiat ochelarii aceia de soare, toata lumea l-ar fi adorat. Cuki si Irina se casatorisera cu un an inainte sa ma nasc eu. Din punctul meu de vedere, Cuki imi era la fel de ruda ca Irina. Zece ani de casnicie, Cuki si Irina au fost nedespartiti. Se purtau ca doi adolescenti. Ea purta fuste scurte si cizme pana la genunchi, el purta pantaloni evazati. Veneau la noi tinandu-se de mana si plecau tinandu-se de mana. In timp, nu stiu ce s-a intamplat, Cuki s-a schimbat. Din petrecaret, cum ii spunea tata, Cuki a devenit membrul acela din familie pe care se bazeaza toti. Mos Craciun semana cu Cuki, de zilele noastre de nastere se ocupa Cuki, Cuki ne inventa povesti, ne decupa desene. Maia avea nevoie de Cuki, tata avea nevoie de Cuki, mama trimite toata ziua dupa Cuki. In geaca lui de piele pana-n talie, cu tricourile lui colorate si cu blugii evazati, Cuki nu mai era sotul Irinei, era Cuki. Toata lumea il iubea pe Cuki.
Intr-o zi, Irina a disparut din familia noastra. Trist, cu capul in maini, pe un scaunel, Cuki plangea in hohote in bucataria noastra. Ramasese singur in casuta in care locuise cu Irina si suferea cumplit. Nimeni n-o plangea pe Irina, doar el. Aproape un an a plans-o Cuki pe Irina, apoi s-a linistit. Continua sa fie zilnic in casa noastra; Cuki facea parte din familia noastra. Maia avea nevoie de el, mama avea nevoie de el, tata se baza pe Cuki. Irina nu mai facea parte din familia noastra. Irina locuia in orasul vecin, cu sotul ei. In urma cu un an, cand Cuki o plansese atat de mult, Irina venise intr-o noapte cu o masina, isi luase toate rochiile colorate, toate fustele scurte si toate cizmulitele elastice, le incarcase in masina si se mutase la Ninel. Lui Cuki nu-i spusese nimic. Il mai iubea pe Cuki, dar pe Ninel il iubea si mai mult. Ninel era nou-venit in oras, purta blugi stransi, decolorati, jacheta de blugi, avea parul ondulat, zambea cum zambeau actorii de la televizor. Avea o motocicleta rosie. El si Irina au venit pe motocicleta lui rosie, intr-o duminica, la noi. N-au vrut sa intre, Irina a intrebat-o pe mama daca tata ii primeste. Imi venea sa rad, eram la varsta cand citeam Dumas si doar acolo cate unul, altul intreba pe cate unul, altul daca regele il poate primi... Ma rog, Irina si Ninel s-au asezat pe o banca in curte, in fata unei mese. Mama i-a servit cu ceva. Apoi, mama a mai urcat de doua ori la tata. Irina si Ninel stateau amarati in curte si beau sifon. De fapt, doar Irina statea amarata; Ninel se uita dupa porumbei. Apoi, usa s-a deschis si in capul scarilor a aparut tata. Era in halat de casa visiniu, se mascase in rege. Imi venise sa rad de pomana mai devreme, tata le-a spus ca nu-i poate primi. Irina a inceput sa planga. Tata a intrebat-o de ce nu l-a anuntat pe Cuki ca se muta la alt barbat. Irina a raspuns simplu ca Cuki n-ar fi fost de acord. Am fost de acord cu Irina. Apoi, tata a intrebat-o taios de cand timp il cunostea pe Ninel cand l-a parasit pe Cuki. Irina s-a jurat ca de o saptamana.
- Tu nu stii cum alergam noaptea pe strazi, cu talpile goale, din cauza lui Cuki... a spus Irina.
- Da, nu te stiu decat incaltata, a raspuns sec tata. Nu-mi amintesc sa te fi vazut vreodata cu talpile goale.... Cel putin, nu cat ai fost maritata cu Cuki.
Aici eram de acord cu tata. Si eu o vazusem pe Irina doar incaltata. In cizme albe, negre, verzi, violete... Toate cu toc inalt si toate mulate pe picior. E drept, n-o vazusem noaptea cand ea alerga pe strazi, dar nici nu stiam ca ea alerga noaptea pe strazi.
- De ce-l credeti doar pe el si pe mine nu? a urlat Irina...
- N-am de ce sa-l cred pe Cuki pentru ca el nu mi-a spus nimic.
Tata a intrat in casa, nu l-a privit nici macar o singura data pe Ninel, nu i-a adresat nici un cuvant.
Irina a plecat furioasa spre poarta, Ninel, in urma ei, zambind politicos si nescapand din ochi porumbeii. Inainte de a tranti poarta, Irina a urlat de a auzit-o tot cartierul:
- Sa stii ca i-am dat lui Ninel ochelarii tai de soare!
Tata a auzit-o, a iesit in fuga din casa. Ninel si Irina lasau valatuci de praf in urma cu motocicleta lor. A doua zi, Cuki s-a suparat ca tata ii vorbise asa Irinei. Ne-a spus ca, daca mai vrem sa-l vedem in casa noastra, trebuie sa o respectam pe Irina, pentru ca el o iubeste si-n plus Irina este sotia lui. Tata il privea crucit.
- S-a maritat, fara sa-ti spuna, cu unul pe care il cunostea doar de o saptamana.
- Nu conteaza! Irina a gresit fata de mine, nu fata de voi.
- Irina i-a dat ochelarii mei de soare lui Ninel...
- Irina i-a dat viata mea lui Ninel, ei, si?!
Un an mai tarziu, am fost cu Maia la Irina. Slabise, avea tot parul lung, purta tot fuste scurte, dar nu mai parea fetita. Era fericita c-am venit s-o vedem.
- Lumea vorbeste ca te inseala si te bate..., a spus Maia.
- Lumea vorbeste... Ce face Cuki?
- Cuki e bine. E toata ziua la noi, parca intotdeauna a facut parte din familia noastra. Daca iti era frate si tot nu te-ar fi iubit atat.
- Stiu! Imi pare atat de rau ca-l iubesc pe Ninel! Dar il iubesc si pe Cuki... Daca Ninel n-ar fi fost atat de gelos, l-as m-ai fi sunat din cand in cand pe Cuki.
- Stiu ca Ninel te bate, de ce mai stai cu el?
- Pentru ca-l iubesc cum ma iubeste Cuki pe mine, n-o sa pot renunta la el.
- Lasa, ca o sa renunte el la tine...
- Stiu... Irina a izbucnit in plans. Relatia lui cu Stefania aia este in vazul lumii... Stiai de ea, nu?
- Da, stiam.
Sapte ani mai tarziu, Irina s-a intors la Cuki. Au inceput iarasi sa vina, tinandu-se de mana, la noi. Cuki era atat de fericit! Si Irina era fericita. Cativa ani mai tarziu, Cuki s-a imbolnavit grav. S-a chinuit cativa ani, apoi a plecat. Copilaria si moartea, teme existentiale mari! Nu, nu cred. O accept pe aia cu padurea sau codrul care e frate cu romanul, e mai putin infricosatoare. Nu e in nici un fel de fapt, cine mai stie azi cum e padurea? Tema padure e tema super; o accept ca tema existentiala.
Bunica a avut multi frati, s-au imprastiat prin lume si nu au mai tinut legatura. Dupa vreo treizeci de ani, de unii nu mai stia nimic. Am intrebat-o, o data, de ce nu le-a mai scris. Mi-a raspuns ca, dupa atatia ani, pe ei nu i-ar fi interesat sa le fi scris despre copiii ei, pe care nu-i cunosteau sau despre via care s-a uscat si este o stiinta sa scrii despre nimicuri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
