De dou` sute de ani, lumea teatrului comenteaza, analizeaza si incearca sa inteleaga paradoxul actorului, dezvoltat de Denis Diderot intr-un opuscul redactat in 1773, revizuit in 1778 si publicat abia in 1830. Superinteligentul enciclopedist, luminist si ateu sustinea, impotriva parerii comune, ca actorul care-si traieste cu sinceritate personajul, care se identifica si "compatimeste" cu el ofera o prestatie artistica inferioara celui care se pastreaza distant si rece fata de personajul interpetat, care isi programeaza profesional si lucid efectele. Autentic om de teatru, dramaturg abil, chiar daca nu genial, Diderot isi ilustreaza teza cu exemplificari din viata teatrala a epocii, care, pentru noi, nu spun mare lucru.
Participarea emotionala a actorului poate avea rezultate remarcabile doar in mod fortuit; niciodata acestea nu vor fi controlabile si repetabile. Scopul actorului este sa impresioneze publicul, nu sa se induioseze pe sine, de aceea sensibilitatea, calitate pretioasa a sufletelor sincere si bine-intentionate, nu poate fi nicidecum insusirea de marca a celor talentati. Acestia din urma vor si reusesc sa-i miste pe altii, fara a se lasa, ei insisi, miscati. Ei emotioneaza oricand si oriunde si, mai ales, pe oricine, ca niste mecanisme fiabile, reci si detasate.
O privire asupra vietii cotidiene din zilele noastre ne dovedeste imediat actualitatea paradoxului lui Diderot. Ca actori ai scenei sociale, suntem din categoria celor care-si traiesc emotiile, nu a celor care ii impresioneaza pe altii. Sinceritatea, in arta, inseamna sa performezi cu stil, conform comandamentelor estetice ale zilei, in timp ce sinceritatea, in viata, inseamna sa-ti exprimi nemijlocit trairile, in dispret fata de orice stil. Se pare ca, aici si acum, se prefera al doilea tip de sinceritate. Nu conformitatea cu ceea ce stii, ci adecvarea la ceea ce simti conteaza, manifestarea nemijlocita fiind preferata stapanirii savante de sine, care miroase a ipocrizie. La volan, soferul isi exprima exasperarea; la ghiseu, functionarul isi arata nerabdarea; la catedra, profesorul isi exhiba enervarea; in parlament, deputatul isi tradeaza plictiseala. Nici o bariera in calea simtamintelor, toate barierele in calea gandirii: aratam ceea ce simtim, nu ceea ce gandim; riscam, in caz contrar, sa devenim neautentici.
Am fost invatati sa credem ca eficienta, in orice domeniu, ar fi rezultatul entuziasmului participativ, al euforiei care ne dizolva in elanul efortului colectiv. Ne este mai greu de inteles faptul ca lipsa de implicare, detasarea, dramuirea efortului, economia reactiilor pot fi mai propice pentru atingerea unui scop, in orizont previzibil, cu un consum minim de mijloace. Fotbalistii nostri, talentati si nesiguri, osciland intre agonie si extaz, ne trezesc entuziasmul, ne stimuleaza elanurile, apoi ne dezamagesc, cersind o compasiune pe care pot fi siguri ca o vor primi din partea noastra, a celor care suntem la fel ca ei, sublimi, dar inconstanti.
Distantarea lui Brecht este altceva decat detasarea lui Diderot. Primul ii cere actorului sa-si joace personajul pastrand mereu o atitudine critica fata de el: Helene Weigel trebuia sa intruchipeze o Mutter Courage autentica, dar, in acelasi timp, sa sugereze ca ea, actrita, se afla intr-un ireductibil conflict ideologic cu personajul. La Diderot, actorul de geniu ramane mereu el insusi, detasat de rolul asumat pentru o seara si cu atat mai apt sa-l joace convingator. Hamlet, patruns de tragedia familiei sale, este mai putin capabil sa-si puna in scena revolta decat actorul care stie sa planga in mod convingator tragedia Hecubei, straina, aceasta, de viata lui personala. La tara, bocitoarele, ca profesioniste fara implicare, sunt mai expresive decat indoliatii interiorizati, stangaci in exprimare.
Poate ca este timpul sa luam in serios paradoxul lui Diderot si sa ne transformam, din figuranti plini de elan ai dramei colective, in actori masurati, autocontrolati, dezimplicati.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
