Comentariul de fata incheie (cu marturisit regret) mini-seria dedicata unei succesiuni de spectacole care au configurat, in peisajul nostru teatral, un autentic eveniment. Folosita prea des - si cu entuziasm deplasat -, vorba aceasta rasunatoare isi capata pe deplin continutul in imprejurari care, tocmai din cauza inflatiei induse, risca sa fie trecute cam repede cu vederea; sau chiar total ignorate. Nu se poate spune, desigur, ca ar fi fost cazul Festivalului International Shakespeare, gazduit (in paralel, cateva zile) de Craiova si de Bucuresti. Cu toate ca...
Cu toate ca, de pilda, publicitatea de care a avut parte reuniunea nu s-a ridicat la inaltimea ei. Nu stiu cine e de vina pentru asta - probabil, traditionala inaptitudine autohtona pentru colaborare, caci festivalul a "atarnat" de trei organizatori: Fundatia Shakespeare, Teatrul National "Marin Sorescu" din Craiova si ArCuB. Gresesc presupunand ca acesti organizatori nu au incheiat din timp un protocol care sa stipuleze clar cui ce sarcina ii revine si in ce conditii? M-as mira. Bineinteles, oricarei acuze de acest fel i se poate replica, senin, ca salile au fost, totusi, aproape in fiecare seara pline; da, e adevarat; nu, insa, atat cat puteau fi, cu o "promovare" adecvata.
Obiectia de mai sus - asupra careia nu insist, intrucat, neaflandu-ma in posesia unor informatii detaliate privind sursele de finantare a festivalului, nu am in numele cui sa ma indignez mai amplu ("boborul!") - exprima, in primul rand, un regret personal: la cat de bune au fost spectacolele aduse, mi-as fi dorit ca ele sa fie vazute nu doar de toata "breasla", ci si de toata suflarea romaneasca iubitoare de teatru. Sau, pur si simplu, de lucruri frumoase. Or aici, in acest punct, toate cusururile organizatorice palesc si toate glasurile cartitoare trebuie sa taca. Festivalul International Shakespeare a fost, prin calitatea exceptionala a afisului sau, superior nu numai tuturor celorlalte reuniuni scenice din Romania (y compris Festivalului National devenit international si Festivalului de la inceput international de la Sibiu), ci, as indrazni sa afirm, chiar si, comparativ, Festivalului International "George Enescu? - si anume, prin densitatea sa valorica. Meritul principal pentru aceasta superioritate ii revine, indiscutabil, directorului Emil Boroghina, instinctului sau infailibil in materie de calitate veritabila, tenacitatii si hotararii sale. Si e tare reconfortant sa constati ca, atunci cand atatia "manageri" se lamenteaza zgomotos, Boroghina tace si face.
Editia 2008 a festivalului craioveano-bucurestean a stat, cum am mai observat, sub semnul regizorului (mare) ca autor principal al spectacolului. Nu insa unic autor. Montarile aduse din lume au pus in vedeta prezente actoricesti extraordinare, argumentand un adevar evident, pare-se, pentru oricine, mai putin pentru majoritatea directorilor de scena si a unor directori de festival din Romania: in spectacol, regizorul, oricat de genial, nu se poate exprima decat prin actori, iar genialitatea lui e cu atat mai convingatoare cu cat performanta oferita de ei este mai stralucitoare. Aceasta axioma a functionat fara gres in absolut toate productiile straine, indiferent de stilul, tonul sau ideologia lor, atingand(u-si) limita suprema in spectacolul ce l-a reprezentat, la Craiova si la Bucuresti, pe, ca sa zic asa, regizorul suprem al teatrului mondial din ultimii cincizeci de ani: Peter Brook. Al sau Marele Inchizitor, dupa un fragment din romanul Fratii Karamazov de F.M. Dostoievski (intens vizitat, mai nou, de artistii scenei), un one man-show - caci prezenta muta a unui al doilea actor conteaza exclusiv la nivelul semnificatiei - jucat de carismaticul Bruce Myers, aduce teatrul la esenta sa prima; sau, poate, ultima: pe un podium gol, luminat de reflectoare, un om le vorbeste altor oameni in numele altcuiva, fara a inceta nicio clipa sa ramana el insusi. Este, am impresia, o definitie aplicabila si oricarui salvator mundi...
Spectacolul lui Brook (tutelat de teatrul parizian Bouffes du Nord), a carui "despuiere" extrema a aruncat, de altminteri, in perplexitate chiar si o serie de privitori specializati, a iesit din cadrul tematic al festivalului, la fel ca si spectacolul unui alt nume-totem al regiei mondiale: Robert (Bob) Wilson, venit in festival cu Femeia marii de Henrik Ibsen, coproductie italo-spaniola. In mod normal, o asemenea abatere de la regula jocului ar trebui, fie si cu blandete, sanctionata (cum o faceau, pe englezeste, niste spectatori iesiti de la aceeasi reprezentatie ca si mine), dar, personal, recunosc ca... nu pot: a avea in fata o montare a faimosului regizor american echivaleaza cu un cadou rar; ambalajul nu conteaza. Cu atat mai mult cu cat spectacolul este extrem de frumos si de o puritate desavarsita a desenului. Renuntand la o cantitate considerabila de text, pastrand din piesa personajele, un rudiment de poveste si - mai ales - acel parfum inefabil denumit indeobste "atmosfera", Wilson compune, din cateva piese de decor, din lumini si dintr-o infinita diversitate de sunete (incluzand si vocea umana), un fel de teatru-balet-oper(et)a a carui senzualitate rece, perfectiune formala si, brusc, emotie dureroasa surprinde si tulbura. Impecabil antrenati, precisi ca niste mecanisme si total devotati, actorii, in frunte cu strania Angela Molina, par simple elemente intr-un peisaj care, iti dai seama deodata, exista numai prin ei.
Asa cum "nobilul William" a existat, vreme de aproape doua ore, doar prin actorul britanic Michael Pennington, al carui recital astfel intitulat a fost un exemplu (il va urma, oare, vreunul dintre compatriotii nostri?...) de lectura inteligenta, profund personala si in acelasi timp perfect "neutra", a biografiei unui personaj; a personajului pe nume Shakespeare. S-ar parea ca asemenea incursiuni sentimental-critice in viata si opera Bardului constituie o specialitate insulara, pentru ca am mai vazut spectacole de acest gen, la limita dintre performance si conferinta publica. In ce ma priveste, cand sunt bine facute (si - ca sa vezi! - englezii le fac foarte bine), imi plac, ma intereseaza si ma provoaca la reflectie. Ceea ce s-a intamplat si acum.
Si s-a intamplat pe tot parcursul festivalului, pe care nu-l pot descrie mai bine decat ca pe acea pauza incheiata, in stravechiul banc, cu "...acum, capul la fund!".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
