Exista, in orasele cu oarecare trecut, un spatiu privilegiat, facut parca dinadins sa pastreze intacta memoria locului. Asemenea topos dobandeste, in timp, puterea de iradiere a mitului, si absoarbe ca intr-o fermecata capsula istoria afectiva a evenimentelor mari si mici, din care documentele nu pastreaza decat scheletul, litera moarta.
Amintirea persista totusi daca nu altfel, macar in forma insufletita de imaginatia scriitorilor. Ca sa dau numai un exemplu - e drept, celebru -, Bucurestiul (ca mit literar, si nu numai) datoreaza enorm lui Mateiu Caragiale (nu cred sa fiu singurul provincial pornit prin labirintul capitalei pe urmele crailor, in cautarea Penei Corcodusa). Cartea bate viata, vrem, nu vrem. Ei bine, un echivalent pentru Curtea Veche (iubitorii de simboluri pot consulta cu folos eruditele comentarii ale lui Vasile Lovinescu din Al patrulea hagialak), cu tot ce se afla in proximitatea ei, ar fi, la Iasi, strada Lapusneanu, situata in mijlocul urbei, intre Piata Unirii si intersectia care leaga Rapa Galbena, primul popas de interes turistic cum vii dinspre gara, de soseaua Pacurari si Bulevardul Carol I, altadata un simplu drum prafuit urcand spre Universitate si dealul Copoului.
Dar nu cu istoria Iasiului vreau eu sa va plictisesc, desi (hai s-o spun totusi, cu riscul de a-mi indeparta din start destui cititori) mie mi se par mult mai instructive astfel de lucruri, scoase din trecut, in raport cu cele de interes asa-zicand "imediat". Cand am luat in primire rubrica de fata, stiam ca nu voi izbuti sa fiu un reporter obedient, cu antenele intinse spre actualitate. Cu toate acestea, n-am ezitat o clipa. Nu voi furniza bucurestenilor informatii "la zi" din vechea cetate moldava? Nu-i nimic, noroc ca se poarta din nou moda "retro"! Apoi, asa-numitele "evenimente" culturale nu mi-au starnit niciodata entuziasmul, pentru ca (am impresia) solicita un fel de participare prea dirijata, gregara, in vederea stimularii emotiilor obligatorii. Inscenata, trairea isi pierde din autenticitate - or, adevaratele emotii sunt pur gratuite, fara pricina. Asa imi place sa cred, cel putin. Pe de alta parte, Iasiul nu prin "evenimente" poate tine piept Bucurestiului. Nimic nu concureaza, de pilda, Macbeth-ul lui Maniutiu, care a facut pretutindeni sali pline pana la refuz. Pana si o piesa proasta, daca e in interpretarea trupei de la Nottara, starneste aici valuri de aplauze.
Si fiindca veni vorba, curiozitatea m-a indemnat sa merg acum cateva saptamani la spectacolul cu Virgil Ogasanu, dupa un text de-al lui Valentin Nicolau (fostul director de editura si televiziune, convertit in scriitor de ocazie). Mai sunt inca roze, mai sunt!, mi-am zis vazand multimea de pustani ce se imbulzea la intrare. Sau poate titlul (Uzina de placeri) o fi de vina, mai stii? In fine, aglomeratie mare, coate, in speranta ca ridicarea cortinei sa produca miracolul mult asteptat. Intr-adevar, dupa cateva scene sala era cucerita in totalitate - dar, vai!, nu atat de jocul batranului actor, cum fusesem inclinat sa cred initial, cat de replicile decoltate, dupa chipul si asemanarea celorlalti interpreti, un baiat si o fata de tot tineri, frumosi la trup, curati la suflet, prin urmare simpatici in fireasca lor dorinta de grabnica afirmare. De la primele cuvinte adresate spectatorilor el ramane (de ce oare?) in chiloti, in vreme ce ea se misca strengareste dintr-o parte in alta intr-o vestimentatie la fel de sumara (de oarecare efect, recunosc, insa fara legatura cu arta). Lumea se amuza la gaguri, deloc suparata pe lipsa de spirit si pe groasa vulgaritate, intre scena si sala se crease o legatura aproape magnetica, totul parea minunat. Brusc, m-am simtit mizerabil, ca un intrus. M-am suspectat imediat de snobism. Mi-am reprosat tot soiul de chestii. Dar n-a mers. Intr-un sfarsit mi-am calcat pe inima si am iesit din sala strapungand cu umarul zidul compact de corpuri, sub apasarea unor priviri grele, pline de repros.
O data ajuns afara, am tras aer adanc in piept si am luat-o la pas, alaturi de sotia careia dorisem sa-i ofer un prilej de placere superioara, inspre strada Lapusneanu, cu gandul de a poposi nitel la recent reamenajata cofetarie Tuffli (cu existenta aproape biseculara) pentru a ne curati ochii si mintea in fata unui delicios diplomat facut ca pe vremuri, cu tot dichisul. Cultura nu cade totdeauna bine la stomac. Cu trecerea anilor incep parca sa inteleg mai bine de ce a dat Rossini muzica pe gastronomie. Evenimente? Nici sa n-aud de asa ceva! Iasiul ramane si azi, slava Domnului!, locul unde nu se intampla nimic. Orasul cu cele mai multe biserici si muzee. Si cu strada Lapusneanu, bineinteles, despre care mai avem inca multe de spus. Alta data.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
