Se întâmplă rar ca un scriitor străin să se lase inspirat, în lumea de azi, de România, de România pierdută a epocii interbelice. O excepţie recentă îi aparţine prozatoarei britanice Georgina Harding, autoarea romanului "Pictorul fără glas", nominalizat pe lista scurtă la prestigiosul Premiu Orange în 2012.
Publicată în premieră de Editura Nemira, în traducerea semnată de Iris-Manuela Gâtlan-Anghel, cartea explorează în profunzime suferinţa şi pierderea, aplecându-se asupra efectelor nocive ale istoriei. Povestea începe la Iaşi, cândva în anii '50. Pe treptele unui spital este găsit un bărbat fără nume. Surd şi mut, necunoscutul începe să comunice numai când Safta, o asistentă medicală, îi aduce hârtie şi un creion cu care să deseneze. Încet, chinuitor, amintirile încep să se aştearnă pe foi. Iar amintirile lui sunt şi amintirile Saftei, pentru că străinul este Augustin, fiul bucătăresei de la conacul pe care l-a avut odionoară fanilia Saftei. Destinele celor doi protagonişti s-au despărţit însă într-o vară toridă. După care au urmat războiul şi invazia stalinistă, după care totul s-a schimbat.
În fiecare dimineaţă, după ce vacile erau mulse, Paraschiva îi dădea băiatului nişte lapte cald ca să prindă puteri, apoi îi ştergea spuma albă de la gură şi îl pieptăna. Indiferent cât de mult îl pieptăna, părul revenea cu încăpăţânare la poziţia lui iniţială. Nu înţelegea de ce stăpânii de la conac manifestau un interes aparte pentru el. Era un copil inteligent, spuneau ei. Avea un talent deosebit pentru desen. Da, fireşte, nu văzuse niciodată vreun copil sau vreun adult desenând atât de mult. Desena când se ducea în odaia copiilor şi apoi, când se întorcea de acolo, desena locuri pe care le vedea în faţa ochilor, dar şi locuri pe care le văzuse în trecut - le desena cu atâta precizie încât Paraschiva le recunoştea. Desena însă şi scene, şi privelişti pe care le născocea singur, credea mama lui. La început, a folosit doar creionul, dar cei de la conac i-au dat vopsele şi culori, iar dacă acestea nu-i erau pe plac, îşi făcea singur propriile culori, pisând pietre, seminţe şi alte ingrediente pe care le găsea la bucătărie. Făcea diverse experienţe - amesteca prafurile şi sucurile cu var şi funingine şi apoi le înmuia în apă sau în salivă ca să le întindă pe hârtie. Aducea desenele în căsuţa lor - mii de pagini cu desene, mai multe decât avusese ea vreodată. József, grăjdarul, ce-i era prieten, i-a făcut o cutie în care să-şi păstreze desenele, iar Augustin petrecea ore în şir sortându-le şi aranjându-le. Le împăturea şi le aşeza cu grijă unele peste altele în funcţie de mărime sau, uneori, le lega sub formă de cărţi. La început, Paraschiva i-a cusut foile cu desene, dar apoi - când a văzut că foloseşte cu pricepere acul şi aţa - l-a lăsat să se descurce singur. O deranja doar atunci când avea nevoie de sfoară sau de un fir de lână. Copertele le făcea din cartoane de ambalaje sau din bucăţi de stofă, pe care scria apoi cu litere mari, atât de armonios realizate, încât păreau tipărite. Arta sa caligrafică o făcea să se simtă mândră de el. Pentru că nici ea nu ştia să citească, nu avea de unde să ştie dacă literele pe care le scria formau sau nu cuvinte. Augustin desena căsuţa în care locuiau - mai întâi, din exterior, apoi şi camerele din interior. Le creiona cu atâta precizie, încât Paraschiva recunoştea chiar şi colţul unei ferestre sau piciorul unei mese. Încăperile erau întotdeauna goale. Oamenii îi făcea separat - îi decupa din hârtie groasă sau carton, conferindu-le astfel o existenţă independentă. Persoanele i se păreau ciudate. Dacă încăperile erau reale, figurinele umane păreau doar nişte simple simboluri, ce nu zâmbeau niciodată. Personajele desenate de copii nu zâmbesc oare întotdeauna? Nu fac cu mâna? Figurinele lui Augustin erau create după acelaşi tipar - trupul avea formă dreptunghiulară, iar celelalte membre şi extremităţi ale corpului uman erau sugerate prin diverse linii şi contururi laterale. Alteori, crea piese separate care respectau proporţiile normale ale capului, bustului şi picioarelor. Uneori, desena toate trăsăturile unui chip uman, alteori, schiţa doar ochii sau nasul. Feţele unor figurine erau complet goale, altele aveau conturate doar două linii orizontale sau diverse figuri geometrice, realizate parcă la întâmplare, ca nişte timbre ştampilate pe o scrisoare. Nu-l interesau oamenii? Îşi folosea mai mult imaginaţia ca să le creeze hainele decât chipurile, desenându-le şi colorându-le cu trudă cămăşile, vestele sau pălăriile şi îmbrăcându-i uneori în veşminte brodate. Caii îi zămislea mult mai bine decât oamenii. Cunoştea foarte bine forma cailor, petrecând foarte mult timp în grajduri alături de József. Modela cai, vaci şi găini. Odată, a creat o pasăre de care a fost extrem de încântat. Ciocul portocaliu şi strălucitor l-a modelat separat, apoi i l-a ataşat, iar aripile, confecţionate dintr-un carton mai moale, le-a cusut de corpul păsării în aşa fel încât se puteau mişca libere în sus şi-n jos.
Era un băiat inteligent - Paraschiva înţelegea prea bine acest lucru, dar tocmai această inteligenţă îi tulbura sufletul. Nu vedea rostul talentului său. Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi lucrat pământul sau dacă sşi-ar fi găsit altă îndeletnicire mult mai utilă. În sat, trăia un bătrân care confecţiona linguri din lemn. Era meşter în meseria lui - făcea o gaură în mânerul lingurii prin care introducea un inel - toate din aceeaşi bucată de lemn. Dacă Augustin îşi folosea cu atâta talent mâinile, ar fi putut să deprindă şi el acest meşteşug, decorând apoi lingurile cu propriile modele. Dar cei de la conac aveau alte planuri, astfel încât Paraschiva trebuia să-l îmbrace în fiecare zi în straie curate, să-l pieptăne şi să-l trimită guvernantei germane. Ar fi putut să-i spună de la bun început că îşi irosea timpul. Fräulein Lore încerca să-l înveţe lucruri pe care el nu voia să le înveţe. Căci nu-i cunoştea sufletul aşa cum i-l cunoştea mama lui: avea o latură inflexibilă, aspră şi întunecată ca boii de la fermă. Nu vei reuşi niciodată să stăpâneşti cu desăvârşire voinţa unui bou. Acesta este un animal docil - până într-o anumită măsură. Pare să te urmeze, apoi se opreşte dintr-odată, când nici nu te aştepţi, îşi lasă capul în pământ şi rămâne încremenit pe loc cu spatele şi picioarele încordate. Aşa era şi Augustin. O mamă ştie aceste lucruri. Mamele cunosc laturile întunecate ale copiilor lor, aşa cum le iubesc şi pe cele frumoase. Paraschiva îi simţea încăpăţânarea în atitudinea crispată, în buzele încleştate şi în privirea lui retrasă.
Paraschiva nu avea de unde să ştie, dar Fräulein Lore ajunsese şi ea la aceeaşi concluzie. Este nevoie de răbdare, stăruinţă şi concentrare - susţin cărţile de specialitate. A făcut tot ce i-a stat în putinţă - şi-a spus ea - în ciuda scepticismului de care dăduse dovadă la început. A respectat toate sfaturile oferite de autorii manualelor. Şi-a depăşit atribuţiile profesiei şi a primit în schimb doar răutate. Niciodată nu mai întâlnise în cariera ei un copil atât de închistat cum era acest ţărănoi răutăcios ca un elf. La un moment dat, s-a gândit chiar să renunţe la postul ei, dar mândria profesională a împiedicat-o să-şi ducă planul la bun sfârşit. Niciodată nu a dat bir cu fugiţii. Şi, pe de altă parte, era un post bun: familia avea origini nobile, pământurile lor se contopeau cu orizontul, fetiţa era inteligentă, băieţii uşor de stăpânit, condiţiile convenabile, chiar generoase.
S-a dus, aşadar, să vorbească cu stăpâna casei în biroul unde aceasta scria scrisori în fiecare dimineaţă.
-Trebuie să vă spun, doamnă, că nu fac niciun progres cu băiatul. Cuvintele nu au nicio semnificaţie pentru el. Nu înţelege rostul pentru care trebuie să le înveţe. Este încăpăţânat şi dificil - ar mai fi vrut să adauge. Este posedat de un demon. A preferat însă să-şi menţină atitudinea obiectivă. Îi lipseşte ceva, a continuat ea. Îi lipseşte un lucru despre care pomenesc toate cărţile pe care le-am studiat - îi lipseşte voinţa, simpla dorinţă de a vorbi.
Glasul Marinei Văleanu era misterios şi armonios ca sunetele scoase de o violă.
-Spuneai că s-a descurcat bine la început. Că a fost ascultător. Face nişte desene atât de frumoase, iar literele sunt realmente caligrafice.
-Dar asta este tot, doamnă. Desene, imagini. Nu vrea să le transforme în nimic altceva. În timp ce vorbea, îl revedea desenând. Cu privirea concentrată. Cu buzele încleştate, ferecat în cochilia lui. Uneori, captivat de desenele sale, fredona ceva nedesluşit. Odată ce se concentra asupra unui desen, lumea înconjurătoare părea să dispară. Ajunsese să creadă că - atât timp cât va putea să deseneze - va refuza să vorbească. Cred că tocmai asta este esenţa problemei, a continuat ea. Desenele. Sărmanul băiat dă viaţă imaginilor, nu cuvintelor. Nu înţelegeţi? Nu va încerca să vorbească atât timp cât va putea să deseneze." (
Fragment din volumul în curs de apariţie la Editura Nemira. Traducere de Iris-Manuela Gâtlan-Anghel
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
