„Avem cu toţii şaişpe, şapteşpe ani – dar fără s-o ştim cu adevărat, e singura vârstă pe care ne-o putem imagina: abia dacă ştim ceva despre trecut“, spune personajul-narator din romanul „Emaus”*) al lui Alessandro Baricco. E a doua carte după „Castele de furie”, publicată în colecţia „Raftul Denisei“, un roman al adolescenţei frământate de întrebările esenţiale ale existenţei, al intrării dureroase în lumea adulţilor. „Emaus” a apărut în Italia în noiembrie 2009, în 250 000 de exemplare, un prim tiraj epuizat în zece zile de la publicare. Îşi ia numele de la episodul din Evanghelia după Luca al celor doi ucenici care-l întâlnesc în drumul lor spre Emaus pe Isus înviat, dar nu-l recunosc. Chiar eroi o spun: „Ne place cât de simplă şi de liniară este povestea. Şi cât de real e totul, fără înflorituri. Cunoaştem începutul lucrurilor şi apoi primim sfârşitul, dar ne lipseşte mereu sufletul lor. Suntem nu auroră, ci epilog, o perenă descoperire tardivă“. Iar Baricco încearcă să dea suflet unei poveşti aparent nevinovate, până la urmă tragice.
Sunt povestitorul şi trei prieteni de-ai lui – Luca, Bobby şi Sfântul, catolici, crescuţi de părinţi în credinţa catolică, cântă în corul bisericii. „Suntem contra, suntem diferiţi, suntem nebuni. Ne scârbeşte ceea ce le place altora şi preţuim ceea ce alţii dispreţuiesc. Creştem cu ideea că suntem nişte eroi, nu iubim nici armele, nici violenţa, nici lupta brutală. Suntem nişte eroi-femei, din cauza felului în care intrăm în luptă cu mâinile goale, întăriţi de o candoare infantilă şi invincibili în ordinea noastră de o modestie iritantă...”
Lângă ei se mai află Andre, o fată, în ciuda numelui, cu totul opusă. „Bineînţeles că e foarte frumoasă, aproape toţi din familia ei sunt, dar trebuie spus că ea e în mod deosebit şi fără să vrea. Are ceva masculin în ea. O duritate. Asta ne uşurează lucrurile, noi suntem catolici, deci pentru noi frumuseţea este o virtute morală, care nu are nimic de a face cu trupul, aşa că rotunjimea unei fese nu înseamna absolut nimic, nici unghiul perfect al unei glezne subţiri nu trebuie să însemne ceva: trupul feminin e obiectul unei continue amânări pe mai târziu.“
Dar vârsta celor patru băieţi este cea la care totul devine semn de întrebare. Toţi patru sunt frământaţi de întrebări la care nu află răspuns, despre bine şi rău, prietenie şi credinţă, dragoste şi moarte. Declanşatoare a crizei lor este Andre. Sub influenţa ei, tinerii ajung să nu mai cânte în biserică, ci în formaţii rock, renunţă să îngrijească bătrâni în spitale, participă la o orgie sexuală, consumă droguri.
Odată cu intrarea în lumea adulţilor, puritatea e pierdută. Unul moare, un altul ajunge la închisoare, doi dintre ei cred că sunt taţii copilului pe care îl va naşte Andre.
Deşi parabola Emaus este explicată în roman, scriitorul nu este prea convingător. Cele două istorii nu se corelează şi cititorul nu face neapărat o comparaţie. Părăsindu-şi adolescenţa, cei patru băieţi au provocarea propriei lor credinţe, dar sunt prea tineri să-şi asume înţelegerea întregii umanităţi. Chiar dacă sunt încrezători în credinţa lor, există lucruri pe care tinereţea lor nu le poate înţelege. Poate şi de aceea naratorul spune la un moment dat: „Ne târâm printre roţile dinţate ale lumii cu fruntea sus, dar cu pasul celor din urmă – acelaşi pas scârbos de umil şi de hotărât cu care Isus din Nazaret a străbătut lumea în toată viaţa lui publică, stabilind dincolo de o doctrină religioasă, un model de comportament. De neînfrânt, după cum a demonstrat istoria.”
*) Alessandro Baricco – Emaus. Editura Humanitas fiction, colectia „Raftul Denisei”. Traducere din italiană de Gabriela Lungu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
