Citeam zilele trecute, la disparitia cantaretului tuturor varstelor si anotimpurilor vietii, Gica Petrescu, ceva despre dezinvoltura cu care a traversat acesta, pana la inaintata varsta a tragerii cortinei, toate epocile imprimarilor muzicale: de la placa de ebonita, cu scartaielile sale infidele pe gramofoane, la discul de vinil, apoi de la benzile de magnetofon la casetele audio si in sfarsit la CD-uri.
O viata de om - e adevarat, lunga cat un veac - comprimand o intreaga istorie a manierei de retinere a sunetului pentru vremurile urmatoare. Dar cum, Doamne iarta-ma, sa nu se intample atatea evenimente intr-un secol si intr-un domeniu atat de tehnic, oricat de artistice i-ar fi rezultatele, cand de la un an altul orice noua modificare devine vetusta si orice aparat sofisticat se transforma peste noapte in piesa de muzeu?
Fara sa am nici pe departe suma de ani a batranului sansonetist dambovitean (si nici macar speranta sa o ating cumva), m-am gandit cum am reusit sa fiu martor involuntar la o buna bucata din evolutia instrumentelor scrisului. Nascut la sfarsitul primei jumatati a veacului trecut, am apucat in prima clasa tablita neagra pe care incercam sa desenez litere cu condeiul. I se mai spunea si tibisir, prin unele parti. Iar "socotelile" am inceput sa le fac cu betisoare taiate egal cu briceagul, pentru ca numai la scoala aveam un "calculator" mai perfectionat, care nu era altceva decat un abac cu bile albastre si rosii. Am trecut apoi la calimara si toc - cei mai tineri cred ca nici nu stiu ce inseamna aceste cuvinte -, insotite de spaima de a nu face "purcelusi" pe caiet, adica pete intinse care sa ne tradeze neindemanarea. Cam pe vremea cand treceam intr-a patra, au aparut creioanele mecanice, la inceput afisate la vedere de cei cu dare de mana. Cat de triumfatori se uitau la noi fericitii posesori cand vedeau cum ne chinuim sa dam varf condeielor boante cu ascutitoarea.
Stiam si eu, ca toti cei de varsta mea, ca voi ajunge la anii cand voi inlocui tocul si calimara cu un stilou - pe atunci i se putea spune si toc-rezervor -, dar, pana una-alta, el era harazit doar celor care intrau la liceu. Si aproape simultan cu folosirea stiloului, a inceput sa se umple piata de pixuri - stiti ca unii le numeau creioane cu bila? -, iar viata a capatat viteza, pentru ca varietatea acestora era de-a dreptul spectaculoasa.
Eu personal am ajuns la masina de scris abia la sfarsitul facultatii, cand dactilografierea tezei de licenta mi-a luat mai bine de o saptamana, lucrand de dimineata pana seara. Nici nu-mi trecea prin cap, chiar atunci cand stergeam din greu la literele batute in plus, ca, peste ani, o simpla apasare pe o tasta ma va scuti de necazuri. Am si acum in casa mai multe tipuri de masini de scris, la care ma uit detasat si dezolat in acelasi timp. Si ma folosesc, cu mai multa sau mai putina pricepere, de un calculator, care da si el, ca si mine, semne de imbatranire. Cum sa le spun celor de varsta nepotilor mei ca, in afara de stilul antic si de pana de gasca, nu am ratat nici un instrument important de notat gandurile?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
