A doua zi dimineaţa, în timp ce curăţa cartofii pentru tocana pe care voia să i-o lase în cuptor, a văzut îngrozită cum cartofii albi se umpluseră de sânge roşu strălucitor. Apoi a început să o doară palma, avea o tăietură zdravănă între degetul mare şi arătător, i s-a părut că se zăreşte ligamentul sau chiar osul, la fel de alb ca un cartof. A aruncat cartea, se tăiase pentru că în timp ce curăţa cartofii citea Roşu şi negru şi s-a spălat îndelung cu apă rece la chiuvetă. Sângele nu se oprea, aşa că a trebuit să pună sulfamidă, să aplice vată cu oţet şi să se lege strâns cu un batic.
I-a spus doar că i se mai întâmplă să se lovească cu genunchiul sau cu şoldul de câte o mobilă şi că o doare cam când începe să se învineţească locul.
− Hm, făcu doctorul, nemulţumit parcă. Deocamdată e acceptabil, dar s-ar putea să se întâmple şi chestii foarte neplăcute. Mai bine de 80% din accidente, sunt accidente casnice. Înţelegeţi că poate deveni serios?
Nora încercă să fie cooperantă:
− Ştiţi, mă străduiesc să fiu, cum să-i spun, să fiu preventivă. Ca şoferii. Am văzut că peste tot scrie - conduceţi preventiv . Eu mă străduiesc să trăiesc preventiv. Să anticipez. Dar nu totdeauna reuşesc. De fapt, niciodată.
− Dar v-aţi căsătorit, locuiţi în Capitală, nu s-ar putea spune că n-aţi reuşit să fiţi, hm, preventivă... Zâmbi din nou, de fapt profesorul căpătase un tic şi nici măcar nu era conştient de asta, zâmbea în orice situaţie sigur pe efectul splendizilor săi dinţi de porţelan. Dăduse o căruţă de bani pe ei şi nu-i puteai număra pe degetele de la o mână pe fericiţii posesori ai unei astfel de danturi în Bucureşti. Reuşita dumneavoastră în viaţă este rezultatul unui îndelung exerciţiu, încă de mică, de acolo, din Vladia, v-aţi confruntat cu problema asta a discontinuităţii pentru că asta este, e mai bine spus decât autism neurologic, cum se mai cheamă acest morb al lui Lampers (era încântat că găsise un termen nou şi extrem de expresiv, asta va fi bomba lui, discontinuitate parasimpatică, teribil!), asta v-a ajutat să vă realizaţi în viaţă, stimată doamnă!
Desigur, profesorul Villara avea toate motivele să zâmbească şi chiar zâmbi. Nora Părăluţă îl privi cu ochii ei verzi ca frunza de leuştean:
- În Vladia n-am avut nimic. Doar că nu-mi dădeam seama că de fapt mă plictiseam. Nu eram nefericită, asta s-a petrecut mai târziu, după ce m-am căsătorit.
Profesorul Villara continua să noteze, a ridicat o clipă ochii către ea, părea evident preocupat să consemneze cât mai exact spusele femeii, dar nu-şi putuse controla surpriza:
− Nefericită? Chiar aşa?
Nora schiţă un zâmbet, era destul de neclar ca să poată sugera o sinceritate care nu-i făcea bine:
− Cred că aşa se cheamă starea asta. O am de câtăva vreme, o nemulţumire apăsătoare, am aşa, cum să spun, senzaţia clară că viaţa mea se scurge printre degete, se risipeşte, nu are niciun rost.
Profesorul se lăsă pe speteaza scaunului, era o piesă de valoare cu care se mândrea, nu era o proprietate a spitalului, cu toate că fusese obligat să-l introducă în inventar, avea un număr scris neglijent cu vopsea neagră pe locul auriu al mânerului din stânga, se lăsă şi începu să lovească uşurel cu pixul în caietul de însemnări. Caietul era cel mai preţuit lucru din cariera sa. Avea o ladă plină de astfel de caiete-jurnal. Acolo se aflau înregistrate cumva discuţiile sale cu pacienţii, simptomele şi comentariile bolnavilor. Pentru că nu avea un medic asistent permanent alesese această soluţie de autoapărare şi cercetare ştiinţifică. De câteva ori a ieşit din discuţii controversate cu colegii aducând unul din caiete ca argument. Nu erau chiar nişte caiete obişnuite. Le numerota şi le sigila dând două găuri cu o şurubelniţă iar prin ele trecea un şnur pe care îl înnoda între ultima copertă şi ultima filă. Peste nod aplica o etichetă de caiet şcolar pe care scria câte pagini avea şi data sigilării. Desigur, fiecare pagină era numerotată, aşa încât jurnalul putea fi luat în serios ca probă. Şi chiar fusese acceptat ca atare în câteva anchete neoficiale ale Direcţiei Sanitare pe care le avusese de suportat. Era vorba de cazuri banale în aparenţă, simple depresii sau nevroze. Uneori erau invenţii, dacă nu simulări de-a dreptul. Există o diferenţă serioasă între unele şi altele, invenţia poate chiar fi o boală, alta decât cea declarată, omul crede cu adevărat că are boala pe care a inventat-o. Cu simularea e altceva. Simularea, dacă nu e un tertip pentru cine ştie ce interes poate fi singura cale de scăpare. El, ditamai profesorul, cu o experienţă clinică de invidiat, făcea două norme, una la facultate şi alta la cabinet, n-a fost convins că o simulare poate fi singura cale de scăpare a cuiva care gândea sănătos. Dar a aflat asta de la Neculai Crăciun, care a intrat în cabinet cu aerul că a nimerit acolo din întâmplare:
− Eu sunt Neculai Crăciun, omul care face daruri de două ori. Dumneata cine eşti, că eu îl caut pe doctorul Villara?
Înalt, cu faţa uşor ciupită de vărsat, cu pielea întunecată, dar fără a putea fi considerat brunet, avea o culoare care parcă venea dinăuntru, dinţii în regulă, atletic dar neostentativ, cu mişcări reţinute, aveai impresia că se străduieşte să ascundă o forţă fizică neobişnuită, părea tot timpul încordat la maximum, dar nu aveai cum să o dovedeşti, era zâmbitor şi extrem de politicos. Purta un costum de tergal, le puteai vedea în toate vitrinele, şi la Victoria şi la Adam, gloria comerţului socialist, pantofi cu talpă de crep şi o cravată uşor desfăcută, albastră, ca de elev de liceu. Se vedea că nu dă prea mult pe felul în care arată, dar nici nu voia să atragă atenţia cumva. Nici prin eleganţă, nici prin modestie. ,,Eu sunt profesorul. Profesorul Villara" − şi de acea dată n-a mai zâmbit.
− Ce bine îmi pare, doctore. Eu sunt cel care ţi-am spus că sunt. Te credeam aşa, cum să spun, mai bătrân şi cu barbă. Nu chiar o barbă de popă, dar un barbişon acolo, să fie. Şi nici nu porţi ochelari! Cine a mai văzut un profesor şi un doctor fără ochelari? E pe bune? Ori, cum să zic, e din cochetărie, să impresionezi femeile care vin la consultaţii? Ochii vii şi zâmbetul larg, ca Iurie Darie!
Începu să râdă înfundat, din piept, şi în timp ce râdea căuta cu ochii un scaun. Se aşeză fără nicio invitaţie, exact în faţa lui; între ei, biroul pe care nu era decât lampa şi caietul-jurnal. Villara închise cu un gest uşor caietul şi atunci îşi dădu seama că sora medicală, care de obicei îşi vâra capul pe uşă să întrebe dacă are nevoie de ceva, mai ales când avea o pacientă la consultaţie, dispăruse. Neculai Crăciun avea un zâmbet abia schiţat, o vioiciune profesională îi scânteia în privire:
− Aş vrea să vă întreb dacă tovarăşul Grancea Todor este pacientul dumneavoastră.
Părăsise aerul de familiaritate iniţial şi îi dădea de înţeles că nu are decât o singură cale, să răspundă la întrebări. Ceea ce a şi făcut, i-a confirmat ceea ce ştia deja. Doar nu venise aşa, la întâmplare. Neculai Crăciun a scos un carneţel micuţ, foarte micuţ, îi încăpea cu totul în palmă, şi un creion scurt, ca de tâmplărie.
− Care este concluzia, mă refer la diagnostic, tovarăşe profesor?
Villara privi în tavan, apoi culese o scamă imaginară de pe umărul drept. Sfârşi prin a-şi privi unghiile. Avea de gând să-i spună că există secret profesional şi numai cu ordin judecătoresc putea să-i pună la dispoziţie fişa medicală. Neculai Crăciun nu se născuse ieri, aşa că i-a luat-o înainte.
− Nu vă cer fişa, cu toate că aş putea să vă fac să o puneţi singur la dispoziţie, înţelegeţi, nu? Vă rog doar să-mi spuneţi care a fost concluzia dumneavoastră. Iar dacă nu puteţi, mă rog, chestiuni de deontologie, jurământul lui Hipocrat, chestii, trestii, atunci puteţi să-mi arătaţi. Mie îmi ajunge.
Profesorul Villara ridică din sprâncene a nedumerire, ce să-i arate? Încercă totuşi o viclenie:
− Tovarăşul Grancea e pacient, dar n-a fost niciodată la cabinet. Oficial, nu e pe listă, înţelegeţi. A fost o consultaţie aşa, la rugăminte, fără obligaţii…
Neculai Crăciun a zis sec:
− Două. Au fost două vizite, doctore. Mie îmi trebuie caietul. Caietul cu sigiliu, Unul cu copertă prăzulie. Vreau să văd ce ai scris acolo!
Atunci doctorul se înroşi în obraz, scoase un sunet neclar, poate voia să protesteze, poate era extrem de surprins şi voia să câştige timp, să se poată controla. Neculai Crăciun pufni a nemulţumire:
− E calea cea mai simplă, dumneavoastră nu încălcaţi nicio regulă, niciun principiu, iar eu îmi fac treaba. Şi vă mai şi asigur că totul rămâne între noi. Între noi doi, asta vreau să spun.
De caiete mai ştia, fără nicio îndoială, doar sora medicală. Iar ea lipsea. Nu lipsea de capul ei. A oftat profesorulnd, impresionat pentru oricine, dar nu şi pentru Neculai Crăciun. Drept răspuns, Crăciun a întins mâna, cu palma deschisă, în semn că aşteaptă. S-a ridicat greoi, atunci şi-a dat seama prima dată că nu mai era atât de sprinten pe cât credea, începuse să îmbătrânească. S-a dus în cămăruţa unde ţinea pachetele de cafea, sticlele cu ţuică tare, 52 de grade, cartuşele de ţigări, Kent şi Rothmans. A scotocit îndelung, respira greu şi era furios pe toate, întâi pe el şi după aceea pe sora medicală, poate era furios pe el pentru că nu ar fi putut să o dea afară, pentru aşa ceva se premiază, nu se sancţionează, i-ar fi spus cei de la Serviciul de personal. Într-un târziu a venit cu caietul prăzuliu, fiecare an avea culoarea lui, asta era culoarea din 1971. Trecuseră şase ani şi un cutremur.
− Iunie. Iunie 1971. Atunci a avut loc întrevederea.
Profesorul Villara ştia că nu e bine să alunece de la subiectul enunţat, să nu accepte niciun fel de modificare. I-a spus destul de ferm încât să-l facă pe Neculai Crăciun să încuviinţeze, chiar nemulţumit, dar să o facă:
− E vorba de o consultaţie, nu de o întrevedere. Eu nu-l cunosc pe tovarăşul Grancea. L-am vizitat în scop profesional de două ori, dar nu-l cunosc. Nu am niciun fel de relaţii cu dumnealui.
Crăciun a mormăit:
− Bine, bine, acum dă-mi caietul, unde ai notat prima însemnare? Şi a doua?
Plan de rezervăde Eugen Uricaru, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
