Anii 70'-80' sunt fundalul unei drame ce pare a nu avea un sfârşit şi, cu atât mai puţin, o dezlegare.
Unii vor să grăbească sfârşitul, alţii se gândesc deja la controlul asupra viitorului. Totul pare de neclintit, totul este periculos, totul pare făcut să dureze şi, în acelaşi timp, totul atârnă de un fir subţire.
O poveste de dragoste traversează hăţişurile laşităţii zilnice, ale vicleniei profesioniste, ale minciunilor pioase. Victimele şi călăii pun la cale o infernală conspiraţie"cu voie de la stăpânire". Neculai Crăciun, demonul ubicuu, împarte cu generozitate daruri.
Romanul continuă să urmărească destinul unor personaje din Supunerea şi Cât ar cântări un înger (Editura Cartea Românească, 2006, 2009) imaginând o amplă frescă a acestui fragment din istoria noastră postbelică.
În această lume românească un singur lucru e sigur - nimic nu este ceea ce vrea să pară!
A încremenit. Niciodată, în viaţa ei, n-a simţit o asemenea ameninţare, de o forţă doar bănuită, pe care ţi-o puteai imagina, fără să te atingă, dar care te privea anume pe tine. N-a fost în stare să facă un pas, n-a fost în stare de o reacţie de apărare. Nici măcar să se supună şi să plece.
Bărbatul a făcut un gest discret din cap, împingându-şi bărbia către ea cu o mişcare scurtă. Nici nu şi-a dat seama când a fost prinsă de braţe, doi tineri, dintre aceia cu pungi de plastic cenuşiu în mână, se lipiseră de umerii ei şi, cu o mişcare expertă şi tensionată, aproape o ridicaseră de la pământ. Aveau degete subţiri şi puternice, strânsoarea era dureroasă şi le simţea respiraţia, mâncaseră de curând ceva cu ceapă, mâncare de cantină, de cazarmă, nu se uitau la ea, obrazul lor era atât de aproape de faţa ei, încât le desluşea tăieturile de la bărbierit. Lame Baltica, nu Wilkinson, şi-a zis, ca o proastă, de altceva nu era în stare. Sau credea că nu e în stare. Tinerii, fără să scoată un alt sunet decât un fel de şuierat, când respirau, probabil erau încordaţi, să nu greşească, aveau o poftă de acţiune greu de stăpânit, era şi firesc, maşinile convoiului oficial treceau ca fulgerul, iar timpul serviciului lor trecea ca melcul, nervii, emoţiile se acumulau şi orice prilej era bun ca terapie, băieţii o purtară câţiva metri înspre gangul care puţea îngrozitor. S-a gândit că acolo, în întuneric, îi vor trage câţiva pumni în coaste, nu o vor lovi peste faţă, să nu lase urme. Aşa făcea şi Copaciu − era de ajuns atunci când voia să se răfuiască pe nevăzute cu vreun guraliv care, în loc să se îmbete acasă, o făcea la cârciumă: îi trăgea la coaste şi la rinichi; până la plecarea ei din Vladia nimeni nu sfârşise arestat de Copaciu, cel mult la dispensar, unde erau şi douăzeci de paturi pentru cazuri aşa şi aşa, dar ea avea de gând să ţipe. Erau în plin bulevard, nu pe o uliţă. Dar n-a trebuit să ţipe. Tinerii furioşi şi palizi s-au oprit în gura gangului şi au ţinut-o aşa până când s-au auzit sirenele de la maşina miliţiei care mergea în capul şirului de automobile negre. Brusc şoseaua s-a golit, nu mai mişca nimeni, oamenii în costume de tergal s-au apropiat de borduri, iar ceilalţi s-au retras către ziduri. Atunci a simţit o presiune dureroasă în umeri, tălpile i s-au desprins de trotuar şi a fost răsucită cu faţa către interiorul gangului. Coatele îi erau lipite de corp şi susţinute cu o forţă incredibilă. Nu şi-ar fi închipuit vreodată că slăbăturile alea au atâta putere în ei. Le auzea respiraţia întretăiată, şuierătoare, era evident că oboseau şi nu-şi putea da seama ce va urma dacă Tovarăşul nu va trece mai repede. Maşinile au trecut ca o răbufnire de vânt, chiar s-a simţit aerul dislocat, stârnind hârtiile aruncate pe jos. Erau hârtii unsuroase de la gogoşi, bilete de autobuz folosite şi ambalaje de biscuiţi. După ce convoiul oficial a trecut, a crezut că a scăpat şi s-a destins. Chiar a început să scuture din picioare, dându-le de înţeles că trebuie să o lase jos. Dar nu aşa mergeau lucrurile. Cei doi au început, încet, gata să prevină orice încercare a ei de a protesta, au început să o împingă în interiorul gangului.
În spate se auzeau paşii greoi ai altcuiva. S-a gândit că trebuie să fie vânzătorul de lozuri. Nu avea cum să-l vadă, în gang era întuneric de-a binelea, mirosea îngrozitor a urină, nu ştia ce va urma, nici capul nu-l putea întoarce, tânărul din dreapta o prinsese de ceafă, apăsând-o cu vârful degetelor, probabil făcea karate, avea o putere neobişnuită. Cel care venea din urmă a ajuns în dreptul lor:
− Aţi verificat, arme, hârtii?
Era aceeaşi voce care o avertizase spusese să plece.
− Ascultă, femeie, de ce-mi faci probleme? De ce nu te duci la Inter, mai faci un ban. Ăsta e sectoru' meu, paştele mă-tii, în sectorul meu totul e în ordine. Dacă vrei să ieşi la vedere cu petiţii, cu reclamaţii, vrei butelie, vrei hogeac, ce dracu' vrei, să nu ieşi în sectoru' meu!
A simţit mâna bărbatului coborând în geanta ei de serviciu, destul de încăpătoare încât să ţină loc de sacoşă, pentru că era întuneric era furios că trebuie să bâjbâie, cu o mişcare bruscă a răsturnat sacoşa, rujul, oglinda, cheile au căzut pe ciment, portofelul nu s-a auzit că era moale, altceva nu avea. Nemulţumit, i-a strigat: ,,Mâinile sus, ridică mâinile", băieţii i-au dat drumul din strânsoare, dar nu s-au depărtat prea mult, gata să intervină. A ridicat mâinile. Poate ar fi trebuit să strige, nu să ridice mâinile. Ştia că nu va veni nimeni, dacă va striga. Nici ea n-ar sări în ajutor. A ridicat mâinile şi i s-a făcut frică. Se putea întâmpla orice, nu avea nicio dovadă că cei trei bărbaţi erau ceea ce voiau să pară. Locul era străin şi era o ameninţare în sine, scârbos, la fel ca atingerea pe care era silită să o suporte. Vânzătorul de lozuri a început să o percheziţioneze. Se pricepea, fără îndoială. O atingea cu podul palmei şi cu vârful degetelor, centimetru cu centimetru, începând de la încheietura mâinilor. Avea o bluză cu mânecă lungă, sintetică, neagră, ţinea la aspectul zilnic. Din păcate, transpira în ea şi trebuia să o spele aproape în fiecare zi. Mai avea încă două bluze, una din bumbac, atât de veche încât revenise la modă, era vişinie şi se potrivea cu pistruii ei, iar alta tot sintetică, era schimbul la cea neagră, când o lăsa la muiat în lighean.
Vânzătorul de lozuri a coborât cu degetele lui scurte către subsuori, cu instinctul ei şi-a dat seama că nu era doar o percheziţie, omul se plictisise o zi întreagă la măsuţă şi acum avea chef de distracţie, simţea asta în vârful degetelor care în loc să o atingă, doar atât, să o atingă, întârziau şi încercau să urmărească atente cutele pielii, relieful muşchilor în contracţie. Îşi revenea din uluire, i se întâmpla ceva incredibil - în mijlocul Bucureştiului, la doi paşi de cel mai animat bulevard, la câteva minute după ce convoiul şefului statului trecuse, deci într-o zonă înţesată de miliţieni şi de serviciui − tactica lor era să fie observaţi, să lase de înţeles că se prefac că stau în umbră, că sunt discreţi tocmai pentru a fi luaţi în seamă, pentru a arăta că sunt peste tot şi orice mişcare este sub control −, în toată acea încâlceală de pază şi supraveghere ea e pipăită cu obrăznicie şi neruşinare de un necunoscut care o obligă să priceapă că nu are încotro, că trebuie să se supună şi să suporte. Deja mâna ajunsese în dreptul sânilor şi mişcarea era lentă şi insistentă. Înţelegea că semiparalizia ei, cauzată de şoc, de surpriza rea, de indignare, era interpretată ca o încuviinţare, dacă nu ca o complicitate. Ochii i se obişnuiseră cu întunericul gangului, atunci şi-a dat seama că pe uşa din capătul lui nu va ieşi nimeni, era o intrare blocată exact pentru că pe acolo treceau maşinile oficiale. Locatarii intrau în bloc prin spate, pe intrarea de serviciu, care dădea pe altă stradă. Tinerii, care semănau destul de mult, parcă ar fi fost concepuţi în epubretă − citise într-o carte a unui scriitor sovietic, ceea ce scria el nu era deloc sovietic, Beliaev, fost cekist, ştia lucrurile din interior: era vorba de soldaţi în serie, nu erau roboţi, dar erau concepuţi artificial −, tinerii nici nu se uitau, păreau total indiferenţi. Dintr-odată a simţit palma vânzătorului de lozuri intrând sub bluză, alunecând în sus pe pântec până la sutienul de care era atât de mândră. Avea întăritură de sârmă şi se încheia în faţă. Era cehoslovac şi îl luase de ocazie, chiar în staţia de tramvai. Acolo opreau maşini poloneze sau ceheşti şi în cinci minute se vindea un portbagaj de nimicuri. Oamenii aveau bani, iar turiştii credeau că banii au valoare în România şi pe faţa lor se putea citi o expresie de mulţumire amuzantă. Probabil se simţeau ca marinarii lui Columb care schimbau mărgele şi oglinzi pe ceea ce credeau ei că e aurul Indiei. Supe în plic, sutiene, ciocolată, conserve de peşte ori cutii cu compot, mici aparate casnice ori radiouri tranzistorizate, becuri şi cârlige de pescuit, apă de colonie şi rujuri, orice se putea vinde. Fusese de-a dreptul încântată de achiziţia ei, nu purtase până atunci aşa ceva. Avea impresia că toată lumea întorcea capul pe stradă după ea şi era sigură că o făcea din cauza formei foarte bine conturate a sânilor. Ei erau aceiaşi, doar că acum nu puteai să-i treci cu vederea.
Asta se întâmplase şi cu cei trei bărbaţi care practic o blocaseră în gangul întunecos, din cauza minunatului ei sutien de import deveniseră extrem de agresivi în curiozitatea lor masculină. Degetele se dovedeau a fi experte, urma ca dintr-o mişcare scurtă să-i desfacă aparent complicatul mecanism de închidere a sutienului şi era disperată că nu avea nimic de făcut. După cum se încălzise, după cum respira vânzătorul de lozuri, ori ce-ar fi fost el, îşi dădea seama că nu se va opri, că nu exista nimic să-l oprească. Nu putea decât să se împotrivească, ştiind că nu va dura mult ori să-l lase şi să se termine cât mai repede. Era o disperare pură, una care îi provoca o suferinţă mai mare decât toată umilinţa la care era supusă, pentru că nu avea încotro, nu avea ieşire. Simţea ca o arsură atingerea pe sânul drept, apoi pe cel stâng, îi strângea pielea ca şi cum ar verifica o stofă, palma lui mare şi aspră îi frecă insistent sfârcurile, îi plăcea sau voia să o facă să-i placă, atunci simţi în nări mirosul insuportabil de urină veche care domina gangul, era probabil locul preferat al beţivilor care ieşeau din restaurant. Scoase un ţipăt îngrozitor, de fiară rănită şi singură care, ciudat, îl făcu pe bărbatul care se excitase vizibil să dea înapoi. Şi-a scos mâna de sub bluza ei şi a făcut un pas îndărăt. Era nedumerit, se vedea pe faţa lui roşie, chiar dacă respira întretăiat. Băieţii tunşi cu maşina n-au schiţat niciun gest. Cine ştia ce era în mintea lor, pentru câteva zeci de secunde nu se mai aflaseră în plin centrul Bucureştiului, unde fuseseră trimişi la ,,practică". Câteva zeci de secunde se aflaseră în plină promisiune, la un pas de realizare, totul era perfect, întuneric, duhoare şi femeia fără nume, pe care n-o păzea nimeni, ca un portofel găsit pe drum. Ajungea să întindă mâna, bineînţeles, după ce termina şefu'.
Nu-şi dădea seama cât de puternic şi de neliniştitor era urletul ei. Urla şi îi era frică să nu leşine înainte ca ei să se îndepărteze îndeajuns din calea ei şi să mai aibă putere să fugă de acolo, să iasă în strada pe care trecuse sau urma să treacă în viteză coloana oficială.
Plan de rezervăde Eugen Uricaru, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
