Vara, dar mai ales pe o vara ca asta, cu calduri infernale, cu praf ridicat chiar si de rasuflarea pietonilor si cu gaze de esapament numai bune pentru sinucigasii saraci, ai zice ca poezia se retrage la umbra. Nu are ea bani sa mearga pe o insula din Pacific sau macar in Mediterana si nici sa se strecoare pe o terasa d-aia racorita de instalatii cu vapori binefacatori si sa fie vazuta de lumea buna. La ceasu' asta de vara, poezia - si poetii - ai spune ca stau prin casa cu storurile de la ferestre trase, band apa rece de la frigider. Pe patruzeci de grade la umbra, simturile se molesesc, gandirea se dilata pana la a deveni gelatina, mana abia de se misca.
Televiziunile isi muta emisiunile pe malul marii, acolo unde briza face orice prostioara mult mai acceptabila, impresarii organizeaza concerte tot cam pe acolo sau pe un stadion ori intr-un parc, dar neaparat dupa ce soarele isi deleaga atributiile asfaltului de sub talpile noastre. Si cam la atat s-ar reduce oferta spirituala a verii. Dar, intr-o lume bazata si dominata de concurenta, nimeni nu mai tine seama de semnele vremii, ci vrea sa descifreze semnele vremurilor. De o vreme, poezia nu se mai lasa calcata pe bombeu de divertisment: a iesit si ea in spatiul public, si-a asociat la o atare fapta crestineasca si alte arte, ba chiar foloseste ceva din recuzita cu care showbiz-ul (ca sa-i zic pe romaneste!) isi atrage publicul, adica face dintr-o aparitie in public un eveniment. Proiectul "Scriitori pe Calea Regala" a adunat in gari sute, daca nu cumva, la Iasi si Alba Iulia, mii de oameni. Gara nu este chiar spatiul ideal de lectura: aici oamenii vin si pleaca, sunt totdeauna pe picior de fuga, au alte griji. Apoi, in gara e ca-n gara: oameni de toate felurile, public eteroclit caruia cu greu i-ai putea impaca gusturile, caruia cu dificultate i-ai ghici gradul de instructie. Cu toate acestea, zeci de minute, acest peisaj pestrit al garii s-a uniformizat, capatand trasaturile unui public de poezie, Dumnezeu stie prin ce metamorfozare. Probabil ca prejudecatile noastre vizavi de spatii poetice, de conditiile de receptare a poeziei sunt doar o lene a gandirii si a actiunii, probabil ca inca nu avem imaginea imensei nevoi si disponibilitati a omului pentru poezie. Sigur insa e ca, fara acea atractie numita "trenul regal", a fi fost mai putina lume, iar atmosfera nu ar mai fi fost atat de calda, semanand a sarbatoare la care e musai sa participi. In fond, e chiar foarte putin important daca oamenii au venit sa vada trenul regal, sa vada scriitori, sa primeasca autografe sau sa asculte literatura. Important e ca literatura a fost vizibila. Intr-o buna masura, in ciuda deturnarii sale catre un scandal care practic nu a avut loc, poezia a aparut si la Iasi pe strada, la Festivalul Neoavangardei. O avangarda (noua sau veche) nu poate fi ceva cuminte, trebuie sa produca valva spre a dezmorti spiritele: piramida subculturii (careia i s-a dat foc doar simbolic) a subminat imaginea frumoaselor trupuri pictate defiland pe strazi in solidaritate cu poezia.
Ca oamenii s-au lasat mai intai atrasi de insolitele aparitii si abia mai apoi au aflat carui scop nobil s-au dedicat ele e mai putin important. Important este ca trecatorii s-au oprit si au luat act de faptul ca poezia exista.
Pe caldurile astea, sigur ca e greu sa iei omul de la bere de pe terasa si sa-l duci la un recital poetic, cu un fond muzical de exceptie si cu grafica animata pe computer. E greu, dar nu imposibil cand propui nume garantate: Ioan Grosan (precuvantator), Eugen Suciu si Ioan Es. Pop (recitandu-si versurile), Mircea Tiberian (asigurand fundalul sonor exceptional). Proiectul "Aradu' fara iesire" - produs de Asociatia Culturala Open Art - a coagulat si a transmis sentimentul sfasietor al timpului care se repeta. Un spatiu perfect inchis nu isi contine decat fragmentar timpul, iar acesta este numai al rememorarii segmentare. Si pentru ca inca poezia isi mai poate gasi loc in pagini de revista, permiteti-mi sa transcriu din ceea ce s-a citit intr-o cafenea de la subsol - cel al Muzeului National al Literaturii Romane -, in timp ce afara lumea (sau o parte a ei) se razboia cu toropeala verii: "Ziua e in crestere Zvetlana// la ora asta/ un oras/ poate fi cucerit si fara gramatica/ si lucrul asta/ ar putea fi aproape inteles/ cu ajutorul unei pisici cumsecade// daca ochii n-ar fi/ decat un ropot de aplauze sinucigase/ iar sufletul/ un ghemotoc de litere/ dintr-o carte data la topit// calfa de mantuiala/ a unei pofte de plans/ creierul meu se prelinge ca fumul papal/ deprins/ cu aceasta exigenta imprevizibila/ ma multumesc sa-i iau zodiacului vorba din gura/ si/ rasucesc incet cheia/ sunt sigur/ vei crede ca ti-am soptit te iubesc/ de fapt/ n-am mai plans din copilarie// am gasit un cuvant/ care nu exista/ si ma stradui/ sa pastrez aceasta identitate// sigur/ toate astea/ le veti pune in vitrina/ in care creierul meu da mana cu Einstein/ caci ceea ce este fraged/ invaluit de ceea ce este negru/ de-a pururi negru va ramane (...)" (Eugen Suciu) si "primavara devreme, oamenii dorm mai mult/ dupa atata iarna, calciul din oase s-a dus/ si nici razboaiele nu pot incepe acum/ pentru ca razboinicii dorm pe ei de oboseala.// abia din aprilie dac-o mai fi sa inceapa o noua campanie,/ cu mai multi morti./ altfel de ce s-o incepi?// nici la marea neagra nu e altfel,/ desi razboaie nu mai sunt de saizeci de ani/ si chiar daca acum primavara/ a venit mai devreme iar oamenii/ s-au trezit mai din timp,/ armele sunt ruginite, iar cei care s-au trezit/ nu stiu impotriva cui sa le indrepte:/ e o mare liniste peste tot./ si nu te bagi in razboi daca nu stii/ de partea cui pierzi" (Ioan Es. Pop).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
