Circula uneori prin posta electronica cate-un text preluat (presupun, fara incuviintarea autorului sau a editorului) din pagina vreunei publicatii online, semn ca un asiduu cititor al presei virtuale, mergandu-i acel text la suflet, s-a decis pe loc sa-i fericeasca numaidecat si pe altii. Cum asemenea ravase, desi nepoftite, nu produc (spre deosebire de spam) alte daune in afara efectului cronofag, ele declanseaza nu o data reactii in lant, la fel ca stiutele scrisori clasice catre Sfantul Anton – motivate insa, altfel decat in cazul acestora, nu de amenintarea cu pedepse dintre cele mai cumplite, ci de credinta (naiva dar) sincera ca lectura le-ar putea fi destinatarilor de un real folos. Recent mi-a fost dat sa fac astfel cunostinta cu un articol al carui autor pare confruntat cu o dilema: ar vrea sa se alature celor ce condamna, cum zice el, hidoasa vreme comunista, dar nu se poate impiedica sa-si aminteasca totusi cati oameni minunati mai erau pe atunci. Drept care ni-i evoca pe fratii Grigoriu, Aida Moga, Ioana Radu, Anda Calugareanu, dar si pe fratii Chivu, pe Puca si Paca, pe Ahoe, pe Vraca, Storin si Calboreanu, pe Oleg Danovsky si Zizi Bostan, pe Herlea, Iordanescu si Ohanesian si pe alti cativa... Ne da asadar de inteles ca vremea care ni i-a daruit pe acestia, cu tot ce au produs ei, de la broscuta Oac la triplul concert al lui Paul Constantinescu, nu poate fi chiar atat de hidoasa, mai ales daca o compari cu ce se petrece acum, cand multi dintre acei oameni minunati au trecut... la cele vesnice, fara ca unii de aceeasi conditie sa le fi luat locul (cel putin asta sugereaza autorul).
N-as zice nimic daca ar fi vorba doar de a demonstra ca in cele mai bine de patru decenii cu pricina bezna n-a fost chiar atat de neagra cum pretind cei ce, cazand in extrema opusa, le contesta vehement creatorilor de cultura de atunci orice merit, socotind ca intreaga tara ar fi fost o Siberie a spiritului; dar textul nu se limiteaza la atat, nu se opreste la afirmatia de bun simt cum ca si atunci au trait pe meleagurile tarii oameni de tot felul si ca, desi siliti sa se adapteze la conditiile date, multi dintre ei au incercat totusi sa depaseasca prin forta cugetului limitele unui sistem ticalos. Printre randuri razbate nostalgia unui timp cand, cica, solistii vocali, cuviinciosi si veseli, te incantau cu lirismul, decenta si delicatetea lor, cand gastronomii erau plini de atentie amicala, corecti si indatoritori, cand boema dadea sare si piper vietii, iar combustia interioara a actorilor nu astepta alta rasplata decat adeziunea entuziasta a publicului – timp plasat in contrast polemic cu prezentul. Ca si cum asta ar fi fost esentialul.
Autorul pare sa uite ca multi dintre cei care ne-au facut pe atunci viata intr-adevar mai suportabila nu erau fiii sau fiicele revolutiei proletare, ci fie se formasera inca sub monstruosul regim burghezo-mosieresc, fie avusesera parte de educatori formati pe atunci, ca reprezentau asadar in buna parte, din fericire, ramasite ale fostului regim – si ca adevaratul lor merit este de a fi actionat nu in virtutea, ci tocmai in pofida canoanelor impuse de ideologia comunista, indraznela pe care destui au platit-o scump. si mai uita autorul ca multe dintre aspectele intr-adevar regretabile ale prezentului sunt consecinte ale degradarii moravurilor si a mentalitatii de-a lungul deceniilor de mizerie materiala si sociala, ale dispretului sistematic fata de valorile si normele umaniste, ale prestigiului tot mai redus de care se bucurau invatamantul si slujitorii ei, indeobste
Intr-unul dintre bancurile politice de pe atunci, Itic ii explica lui Strul, la vederea portretelor marilor inaintasi, ca primul e dom’doctor Marx, iar al doilea dom’doctor Engels. La care mucalitul Strul nu se poate opri sa exclame: doi doctori, mai Itic... si sa nu fi experimentat mai intai pe caini! Experimentul, o ruptura brutala in dezvoltarea fireasca, organica a societatii, a costat nenumarate vieti omenesti – si nu numai a celor asasinati, executati, rapusi de foamete, morti in temnite sau lagare, ci si a milioanelor de fiinte sortite unei existente larvare intre barajele de netrecut ale universului concentrationar. Cu tot declaratul caracter stiintific al materialismului istoric si al tezei privind trecerea necesara, pe calea revolutiei, de la capitalism la socialism, utopia comunista s-a incheiat cu un lamentabil faliment de proportii planetare, o catastrofa cu atat mai cumplita, cu cat niciunul dintre titanii marxism-leninismului n-a avut inspiratia sa fundamenteze teoretic si posibilitatea trecerii inverse, de la socialism la capitalism, trecere savarsita absolut la intamplare, concomitent in tarile fostului lagar sovietic si prin urmare fara nici o sansa de a trage invataminte din experienta altora. Nimeni n-ar putea spune cum ar arata astazi tara daca ar fi fost scutita de tragicul experiment (se stie insa cat de departe au ajuns intre timp alte natii, care la sfarsitul razboiului nu stateau mai bine decat Romania), cert este ca in decembrie ’89 ea nu se mai afla, ca stadiu al evolutiei generale si ca sanse de propasire, nici macar in situatia din august ’44, ci fusese aruncata hat indarat.
Privirea nostalgica in urma (ou sont les neiges d’antan…), fireasca, intr-o masura, de la o varsta, da in cazul de fata apa la moara celor putini care s-au numarat printre privilegiatii regimului comunist (unii au suferit mai bine, scria candva un ironic), dar care n-au fost destul de dibaci ca sa se fi capatuit ca lumea dupa lichidarea clanului Ceausescu. Si care acum nu vad in jurul lor nimic bun, dar absolut nimic.
München, 26 decembrie 2008
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
