În 1862 apărea un roman în două volume, Mistere din Bucureşti, de Ioan M. Bujoreanu, o carte considerată de către unii specialişti a fi prima naraţiune românească de factură poliţistă, sau, după alţii, doar cu elemente de această natură. În paginile sale se prezenta o societate care trăia încă sub influenţa turcească (eliberarea deplină de sub tutela otomană avea să se petreacă în 1877), însă avea pronunţate aspiraţii occidentale.
Această ciocnire între civilizaţii provoca drame specifice perioadelor de tranziţie, între revoluţie şi progres, între generaţii închistate în şabloane învechite şi altele dornice de înnoire, între reprezentanţii lor, unii dornici să sfărâme piramida socială existentă şi s-o înlocuiască, alţii s-o conserve cu orice preţ. Evident, cadrul era propice şi pentru derularea eternelor conflicte din istoria omenirii.
Dar cine a fost Ioan M. Bujoreanu? O scurtă trecere în revistă a ocupaţiilor pe care acesta le-a avut este edificatoare şi pentru parcursul său literar.
A trăit între anii 1834 şi 1899. A fost raportor judeţean, referent ministerial, director de prefectură, judecător, redactor la Monitorul oficial, practicând şi avocatura. Aceste îndeletniciri diverse i-au permis nu numai să ducă un trai decent, ci şi să ajungă la o bună cunoaştere a mediului în care şi-a desfăşurat activitatea, având de-a face cu oameni din înalta societate, chivernisiţi şi cu putere, dar şi cu mulţi năpăstuiţi ai soartei, al căror destin nu l-a lăsat indiferent. Poate de aceea a şi încercat să le ofere acestora o revanşă în scrierile sale, imaginându-i învingători în lupta lor cu strâmbătăţile sociale, în confruntarea lor cu un sistem samavolnic.
În literatură a debutat cu o adaptare a comediei lui Eugene Scribe Les deux precepteurs, pe care trupa lui C. Caragiali a jucat-o în stagiunea 1853-1854, sub titlul Doi dascăli pricopsiţi. Au mai urmat şi alte adaptări, traduceri şi piese originale, care poate că au făcut deliciul publicului din acea vreme, dar azi nu mai prezintă interes. Şi opusurile sale din domeniul juridic sunt, cu siguranţă, depăşite.
Dacă n-ar fi scris şi romanul Mistere din Bucureşti, Ioan M. Bujoreanu ar fi fost complet uitat.
Însă şi pe acesta doar cercetătorii din biblioteci îl mai citesc. El merită, totuşi, să rămână în istoria literaturii române şi să fie readus în actualitate, la cunoştinţa unui public mai larg. Are o acţiune abil condusă, pe mai multe planuri, răsturnări fulgerătoare de situaţie, eroi reprezentativi pentru epoca de atunci (şi de acum!) - miniştri corupţi, judecători fără principii morale, poliţişti avizi de câştiguri oneroase, paraziţi, hoţi, inocenţi învinuiţi pe nedrept, martori mincinoşi, aventurieri, indivizi puşi pe căpătuială, bătăuşi şi asasini profesionişti, justiţiari intransigenţi. O lume pestriţă, cu interese divergente, gălăgioasă şi zbuciumată. Ambianţa este descrisă şi ea cu multă luare-aminte - suntem invitaţi să cunoaştem saloanele bucureştene, restaurantele somptuoase şi cârciumile sordide, birourile funcţionarilor, hotelurile, mahalalele, sălile tribunalelor, casele unde se practicau jocuri de noroc, parcurile. Iar un inventar exhaustiv al obiceiurilor din acea vreme ne dă seamă despre comportamentul oamenilor de atunci.
Realizarea lui Ioan M. Bujoreanu e mai degrabă un thriller avant la lettre, ingenios construit, cu o mare inventivitate epică, frizând uneori neverosimilul. Registrul sentimental este prezent, observaţia socială are acuitate, fundalul istoric nu lipseşte, şi, evident, există şi o enigmă care trebuie rezolvată sub semnul urgenţei. Iată câteva dintre ingredientele folosite şi de către un scriitor contemporan, pentru realizarea unui thriller de mare succes.
Succes pe care Ioan M. Bujoreanu nu l-a cunoscut.
Şi totuşi, după cum afirma Călinescu, în romanul său sunt "pagini care se pot extrage şi citi cu simpatie." Din păcate, nu toate se ridică la acelaşi nivel artistic, deşi intriga e promiţătoare de la bun început, iar succesiunea de evenimente ulterioare, uneori relatate cu mijloacele unui jurnalist de investigaţie, n-are cum să nu menţină trează atenţia cititorului.
"Punctul de plecare îl constituie dorinţa lui Ştefan Lungeanu de a-şi informa fratele mai tânăr, întors de curând din străinătate, asupra unor fapte petrecute în lipsa lui. Ascultăm, rând pe rând, povestea a două călugăriţe pe care fraţii Lungeanu le zăriseră în treacăt, în timpul unei plimbări la Băneasa. Cea mai tânără dintre ele, Virginia Nodreanu, îşi părăsise soţul fugind în tovărăşia unui aventurier, George Negreanu, pe adevăratul său nume Neagu Bolboacă, care ispăşise în prealabil o osândă pentru furt. Soţul dă de urmele fugarilor, dar e ucis de Negreanu cu o lovitură de pumnal. Prins şi dat pe mâna autorităţilor, asasinul e condamnat la ocnă pe viaţă, iar Virginia e exilată la o mânăstire pe timp de trei ani, după expirarea cărora va îmbrăca rasa monahală. A doua călugăriţă, veşteda doamnă Bruneasca, căzuse cu câţiva ani în urmă în mrejele unui parazit fără scrupule, care îi toca sistematic averea. Prin acţiunile nefastului personaj, fiica amantei sale îşi pierde onoarea şi viaţa, iar fiul ei, ofiţer, ajunge la închisoare pentru că încercase să-şi răzbune sora. Rămasă fără copii, fără amant şi fără stare, Bruneasca se călugăreşte. O a treia naraţiune, care le întrece în amploare pe celelalte, îl readuce în scenă pe Neagu Bolboacă. Scăpat de osândă prin intervenţia boierului Stamate Dăngescu şi devenit vătaful său de curte, el dobândeşte încrederea stăpânului ca mijlocitor de aventuri erotice. O crimă săvârşită în comun de cei doi este acoperită prin inculparea, cu mărturii false, a inocentului cojocar Sălcianu, de a cărui fată era îndrăgostit Alexandru, fiul lui Stamate Dăngescu. Boierul îi cere Mariei Sălcianu să-şi îndepărteze iubitul, în schimbul eliberării părintelui ei de la temniţă. Onestul şi intransigentul Alexandru, care îşi ameninţase tatăl cu divulgarea crimei, moare ucis de odiosul Bolboacă, iar Maria expiră alături de el. Cuprins de remuşcări tardive, Stamate Dăngescu îşi suprimă complicele, iar apoi se sinucide."
Am citat integral rezumatul cărţii pe care l-a realizat Ştefan Cazimir în prefaţa sa excelentă la volumul Mistere din Bucureşti (Editura Minerva, 1984). Reputatul specialist l-a considerat un "roman de mistere", în tradiţia celor ale lui Eugene Sue, Paul Feval, la mare vogă în secolul XIX.
Pe alocuri prolix, alteori având repetiţii fără rost, cu momente diluate exact atunci când tensiunea ar trebui să ajungă la paroxism, cu multe cuvinte de neînţeles fără consultarea unui dicţionar, romanul lui Bujoreanu are totuşi destule merite care ar fi trebuit să constituie un fundament pentru viitoare scrieri de acest tip.
Din păcate, n-a fost aşa.
"Mistere din Bucureşt" n-a intrat în lumina reflectoarelor la apariţie şi ele nu s-au mai aprins niciodată pentru această proză apărută, poate, într-un moment nepotrivit, şi, ca urmare, nefiind receptată aşa cum se cuvine. Iar romanul senzaţional, cu enigme, cu suspans avea să rămână la periferia literaturii române până în ziua de azi. Între cele două războaie, chiar şi traducerile din opera unor scriitori ca Edgar Wallace aveau să fie incriminate cu vehemenţă de către intelectuali precum Camil Petrescu şi Al. Philippide. Pentru multă vreme literatura cu poliţişti, detectivi particulari, asasini avea să poarte la noi pecetea de creaţie artistică inferioară, chiar dacă, exact în aceeaşi perioadă, Paul Zarifopol, Mircea Eliade au sărit în apărarea acestui gen pe nedrept urgisit, arătând că aşa zisa "literatură serioasă" a produs mai multă maculatură decât literatura cu suspans.
Apărut în urmă cu 150 de ani, "Mistere din Bucureşti" este o dovadă a tradiţiei pe care totuşi o are romanul poliţist românesc. Astfel de repere în timp le putem număra pe degete şi de aceea nu e bine să le uităm sau să le considerăm neimportante. Totodată, cartea reprezintă şi un document al unei epoci ale cărei alcătuiri explică originea multor alcătuiri din lumea contemporană. Ceea ce în ficţiunea sa autorul spunea mai voalat, a exprimat însă pe şleau într-o broşură cu fraze incendiare: "Ce înseamnă luptele de partide cari merg crescând de atâţia ani? Ce însemnează concurinţa de patriotism ce-şi dispută diferitele partide, silindu-se, care de care, a promite României că o va conduce la fericire? Ce să însemneze, iarăşi, ţipetele atâtor ziarişti, unii susţinând, alţii combătând diferitele acte al guvernelor ce se succed?"
După cum se vede, nimic nou sub soare.
Marian Barbu, îngrijitorul ediţiei de la Minerva, notează cu îndreptăţire: "Poate că firea prea justiţiară a autorului l-a îndepărtat de cercurile literare oficiale ale zilei." Iată o explicaţie plauzibilă a tăcerii care a însoţit apariţia romanului "Mistere din Bucureşti". Ar mai fi una: scriitorul nu şi-a frecventat cu asiduitate confraţii, nu le-a cultivat prietenia, n-a închinat nimănui osanale, aşteptând ca, la rândul lui, să primească elogii. De aceea, a rămas tot mai ignorat şi mai izolat. De-abia la începutul secolului XX numele lui Ioan M. Bujoreanu a început să fie reamintit, unul dintre descoperitorii săi fiind N. Iorga.Dar era prea târziu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
