Inaugurand, acum o saptamana, retrospectiva asupra stagiunii trecute, observam ca, in ciuda intrarii in vigoare in chip mai... viguros a Legii Teatrelor, schimbarile in structura organizatorica a institutiilor de spectacol au fost minime. Concret, doar trupele nou-infiintate au avut de optat intre statutul de teatru de repertoriu si cel de teatru de proiecte (si toate au preferat a doua "incadrare"), cele existente continuand sa functioneze - asa cum fac de 50 (ba chiar, unele, de 150) de ani incoace - ca teatre de repertoriu...
...desi nici prin aceasta sintagma nu intelege toata lumea acelasi lucru. Un dictionar Oxford de profil ne informeaza ca in Anglia, tara care a lansat conceptul si modelul, teatru de repertoriu este acel teatru cu trupa stabila unde se joaca alternativ mai multe spectacole cu piese diferite, acestea ramanand pe afis pana la epuizare, adica pana cand nu mai vrea nimeni sa le vada; (non)vointa se exprima in cererea de bilete. Acesta e, de altfel, si principiul caruia i se conformeaza majoritatea teatrelor din Romania. (Dimpotriva, teatrul de proiecte joaca, tot pana la epuizare, un singur spectacol - anume, "proiectul" pentru care a solicitat/capatat banii, si-a alcatuit echipa artistica s.a.m.d. -, in timp ce teatrul-gazda este, practic, doar o cladire "dotata" cu personalul administrativ necesar pentru intretinerea ei ca spatiu de vizionare a spectacolelor ce poposesc acolo.) Sistemul are virtutile si viciile lui, ca orice sistem; printre avantaje se numara, de pilda, acela ca un spectator maniac (divagatie: oare muzica e singura arta care, s-ar parea, da dependenta - meloman, narcoman -, n-or fi avand si teatrul sau cinematograful fani la fel de inraiti?), un pasionat cu timp si bani, asadar, poate vedea, pe aceeasi scena, in fiecare seara alt spectacol. Dezavantajul principal se refera la artistii angajati: avand siguranta "locului de munca", acestia ajung, zice-se, cu vremea, sa cada victima comoditatii si rutinei. Slava Domnului, nu chiar toti! In orice caz, ideea (care a circulat, la un moment dat) ca toate teatrele ar trebui sa lucreze "pe proiecte" nu ar fi decat o bizarerie periculoasa, cu urmari nefericite asupra diversitatii - dar si calitatii - peisajului scenic.
Ceea ce ne aduce nemijlocit la chestiunea dramaturgiei. E oarecum hazliu faptul ca, desi se numara printre cei mai vajnici combatanti pe taramul (nu prea populat, la scara mondiala) autonomiei absolute a spectacolului in raport cu suportul sau literar, oamenii scenei din Romania se despart greu de piesa de teatru ca sursa prim(ar)a de inspiratie. Mai mult chiar, ultimii ani au vazut nascandu-se o alcatuire creatoare speciala: dramaturgul-regizor, rezultat, in buna masura, al activitatii grupului dramAcum si a mezinului sau, TangaProject, ai caror componenti (studenti la Regie si proaspeti regizori) au pornit prin a stimula scrierea de texte pe teme actuale si au sfarsit prin a le redacta chiar ei. Stagiunea 2006-2007 a inregistrat aparitia unui nume nou in domeniu - Maria Manolescu -, dar si extinderea unei practici teoretic fructuoase: aceea a conlucrarii "incrucisate", tinerii autori-regizori montand nu piesele proprii, ci pe ale colegilor; astfel, botezul scenic al Mariei Manolescu s-a produs (la Teatrul Foarte Mic din Bucuresti) cu Sado-Maso Blues Bar in montarea Gianinei Carbunariu, ea insasi dramaturg-regizor foarte aclamat.
Afirmarea "in bloc" a membrilor celor doua echipe creatoare a dus la impunerea pe piata teatrala a doua veritabile marci, strans asociate: "dramaturgia noua" si "regia tanara" (epitetele sunt intersanjabile). Cu solidul (desi, uneori, involuntarul) concurs al cronicarilor din toate generatiile, aceasta alianta a tins, in sezonul trecut, sa acapareze intreaga zona a noutatii, respectiv tineretii atat de asteptate de scena nationala, cu toate ca, bizar, concurenta nu i-a lipsit deloc. Dramaturgia romaneasca nu de insuficienta cantitativa trebuie acuzata.
In anul teatral care s-a scurs am citit, din obligatie profesionala si din curiozitate, un numar considerabil de texte originale. In linii mari si cu exceptii rarisime (o asemenea exceptie este Viata mea sexuala de Cornel George Popa, jucata la Nationalul bucurestean intr-un spectacol despre care nu pot sa ma pronunt), ele se lasa de indata impartite in doua categorii: piese realiste (calificativ neavand nimic a face cu dogma estetica si directia stilistica ale realismului traditional) si piese fanteziste; altfel spus, piese pornind din realitatea cotidiana si limitandu-se la ea, pe de o parte, si piese nascute din fantezia autorului si ambitionand racordul la universalitate, pe de alta parte. Lumea pe care o propun cele dintai se imparte, la randul ei, in personaje pozitive (tinerii sau adolescentii - toti) si personaje negative (maturii sau batranii - toti); e o lume gemand de incesturi si "abuzari", de sex, sange si materii fecale (numite, desigur, explicit), de parodii ale cliseelor mediatice - si (in mod neintentionat ironic) de clisee mediatice. Contraoferta celorlalte e, in aparenta, mai variata (caci aria de inspiratie e mult mai larga, mergand de la istoria medievala a Frantei pana la abstractiunea pura populata de aparitii precum Femeia, Barbatul, Mesagerul, Ingerul etc.), dar imaginea de ansamblu e la fel de monocroma, intrucat alegoria ramane in albastrul opac al Eterului, neintalnind defel Pamantul calcat de oameni, aici. Personal, nu cred ca vreunul dintre aceste doua tipuri de piese e preferabil celuilalt. Tot asa, nu cred ca mizerabilismul e alternativa corecta la evazionism. Ceea ce cred, in schimb, cu tarie este ca teatrul romanesc "nou" ar trebui sa se uite cu invidie colegiala la filmul romanesc contemporan cu el - si cu noi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
