Incheiasem capitolul retrospectiv de saptamana trecuta cu observatia ca teatrul romanesc are, in momentul de fata, destule de invatat de la filmul romanesc. Ar fi vorba, in primul rand, despre acea deseori invocata "insertie in realitate", pe care tinerii reprezentanti ai celor doua arte par sa o vada, insa, radical diferit. Daca scenaristii - cineastii, in genere - au inteles ca a fi racordat la prezent inseamna ceva mai mult decat a emite o vorba lata la fiecare minut, dramaturgii inca nu si-au revenit din euforia limbajului dur.
Acesta este perceput, am impresia, ca reprezentand prin sine insusi garantia adevarului si a sinceritatii, ca fiind amprenta obligatorie - si suficienta, uneori - a unei abordari directe, ostile alegorismului ce a bantuit scena autohtona decenii la rand. Dincolo, insa, de chestiunea limbajului ca atare, alarmanta este ingustimea ariei tematice asupra careia se exercita interesul "tinerelor condeie". Pentru covarsitoarea majoritate a autorilor "noi", lumea incepe si se sfarseste o data cu ei si cu problemele lor. Sau cu ceea ce incearca sa dea impresia ca ar fi problemele lor. Personal, ma indoiesc ca suavele domnisoare costumate in negru si gentlemenii superior-dispretuitori care frecventeaza clasele de Regie teatru si scriu texte "de actualitate" n-au intilnit in scurta lor existenta, toate si toti, decat parinti imbecili sau delincventi si colegi de varsta angelici, dar ajunsi sa se drogheze, sa fure, sa se imbete pana la nesimtire, sa-si exploateze sexual amicii ori sa se lase ei insisi astfel exploatati, sa ucida, chiar, exclusiv din cauza teribilei deziluzii pe care le-o produce lumea din jur. Ma indoiesc ca acestea sunt cu adevarat personajele care le populeaza universul si povestile care le aprind imaginatia. Banuiesc, in schimb, ca aplauzele, critice si pedagogice indeosebi, primite, nediferentiat, atat de izbanzile reale in aceasta directie - Stop the tempo! a Gianinei Carbunariu sau The Sunshine Play a lui Peca Stefan ar fi "clasicele" genului -, cat si de exemplarele epigonice, anemice si plat-mimetice au incurajat nasterea unei mode pe care, intre timp, dupa un violent refuz initial, "adultii responsabili" au descoperit ca e mai comod si mai avantajos (!) sa o admire decat sa o combata. S-a instituit astfel un soi de stranie cenzura inversa, avand insa acelasi binecunoscut efect funest: cine scrie despre alte subiecte si cu alte cuvinte e pe loc repudiat ca "depasit", "invechit", "batranicios" si nu-si va regasi in veci numele printre acelea prescrise insistent teatrelor dornice sa-si actualizeze repertoriul. Cum, pe de alta parte, nici peltelele metaforoase obosite si obositoare ale majoritatii asa-zisilor dramaturgi-literati (proveniti, adica, nu din teatru, ci din poezie sau proza) nu pot constitui o alternativa recomandabila, tabloul literaturii dramatice nationale s-a infatisat, in trecutul sezon teatral, previzibil, cenusiu si saracut.
O adiere invioratoare putea sufla dinspre dramaturgia "de import", dar si aici, spre deosebire de alte stagiuni, am putut constata, in 2006-2007, o staza inexplicabila. Practic, in afara de Heiner Muller, cu Hamletmachine (la Odeon, in regia lui Dragos Galgotiu), de Sarah Kane, "recuperata" prin doua texte - Purificare, la Teatrul National din Cluj (regia: Andrei Serban) si Iubirea Fedrei, la Teatrul "Ioan Slavici" din Arad (regia: Mihai Maniutiu) -, de Tom Stoppard (Travestiuri, la Teatrul Maghiar din Cluj, regia: Attila Keresztes), de Edward Albee (Capra sau Cine e Sylvia? in regia lui Alexandru Dabija) si David Mamet (Oleanna, in regia Andreei Vulpe), ambele la Teatrul Act, doar, razlet, cate un Yukio Mishima (Arborele tropicelor, la Iasi, in regia lui Alexander Hausvater), Hanoch Levin (Jakobi si Leidental, la Teatrul Maghiar din Cluj, regia: Eli Malka), Jon Fosse (Vis. Toamna, la Arad) si Jean-Luc Lagarce (cu o piesa, insa, neconcludenta: E doar sfarsitul lumii, la Odeon), ambele in regia lui Radu Afrim, au ilustrat semnificativ scrisul dramatic mai mult sau mai putin actual din lume (sau despre ei s-a auzit pana la mine, caci unele teatre obisnuiesc sa-i pedepseasca pe cronicarii mofturosi nesuflandu-le o vorba despre planurile si realizarile lor. Oricum, nu cred ca am omis vreun nume ilustru). Si cum, cu putine exceptii, oamenii scenei au parut sa se fi saturat si de Shakespeare, Cehov si Caragiale, uitandu-i de tot pe dramaturgii antici, pe Goldoni, Ibsen, Strindberg, Pirandello, Brecht, Beckett si alti autori de bine, terenul astfel eliberat a fost (re)cucerit in graba de adaptari si dramatizari semnate de regizori, pe de o parte, si, pe de alta parte, de texte de categoria B, precum cele apartinand unor Guy Foissy, Pierre Chesnot et comp., texte agreabile, adesea, si aducatoare de satisfactii pentru actori, dar neputand sa dea pondere si "statura" unui repertoriu examinat la scara nationala.
Cat priveste primul contingent, cel al prelucrarilor infaptuite de regizori, acesta evidentiaza cateva puncte originale, insolite - Inimi cicatrizate, dramatizare de Radu Afrim dupa Max Blecher (Teatrul "Ovidius" din Constanta), Balul, adaptare de Radu Alexandru Nica dupa ideea cinematografica a lui Ettore Scola (Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu), Cantarea Cantarilor si Ecleziastul, scenarii de Mihai Maniutiu dupa omonimele "carti" biblice (la Teatrul Maghiar din Cluj si la Sibiu) -, dar nu suplinesc decat partial prezenta titlurilor "grele" din dramaturgia propriu-zisa, servind mai degraba, profitabil, drept oglinda-oglinjoara in cronicizatul, de-acum, exercitiu de autoadmiratie ce constituie miezul, crezul si scopul artei unora dintre directorii de scena romani. Despre ei, dar si despre altii, data viitoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
