La 15 ani eram o obrăznicătură creaţă şi pistruiată, elevă în anul doi la Şcoala Medie de Arte Plastice, proaspăt înfiinţată în localul vechii şcoli de gospodărie Robescu, o clădire lată, cu patru clase enorme, vizavi de catedrala Sf. Iosif, într-o curte cu bustul ctitorului în centru. Odată cu clădirea se înfiinţase şi ultima generaţie de eleve, proastele proastelor, fete înstărite de la ţară, peste care s-a supraadăugat o şleahtă originală de copii de oraş cu aspiraţii şi ifose de mari artişti. Un vajnic comitet de părinţi contribuia la edificarea aşezământului, colaborând cu corpul didactic, un director, un secretar, într-atât de entuziast, că dormea în şcoală, şi câţiva profesori de măestrie şi de cultură generală.
Cam multe ore de atelier (e neproductiv să ţii în faţa şevaletului, trei ore fără pauză pauză, un ucenic care nu se poate concentra mai mult de 25 de minute) şi cam puţine de carte, în afară de istoria artei şi de anatomie artistică. Asta făcea din şcoală un fel de mini-institut de belle arti. Eram singurul copil din clasă care putea să scoată un radical, că făcusem un an de liceu teoretic, şi care ştia ceva latină de la biserică.
Văzând producţiile scolăreşti de grafică, ilustraţii, afişe, coperţi, la expoziţia primului an al Ioanei, deja elevă la ceramică, Mami a hotărât: "Asta e profesia pentru tine!" Îl tocmise pe dl. director Schobel să nu mă primească decât dacă merit cu adevărat, am dat examen şi am intrat direct în anul doi.
Într-o miercuri, colega mea Matac Ileana zice:
- Tu ştii că după-masă se dă admiterea la teatru, la Şcoala Populară de Artă? Hai şi noi!
Eu aveam, deja, o importantă carieră artistică şcolară, am avut mereu profesori cu gustul spectacolului. Pe scena din holul şcolii elementare 30 fete (azi Liceul de informatică) transformată într-un fel de ateneu popular, dna Ciudin, profesoara de gimnastică, organiza somptuoase serbări, cu mare succes de public. Într-o clasă alăturată, Mami în chip de creatoare de costume şi cabinieră principală, cu teancuri de haine, funde şi ace de siguranţă, stătea pregătită să mă schimbe în 30 de secunde, căci figuram în toate numerele programului, de la cor la dansuri, gimnastică ritmică sau piese de teatru. Îmi făcuse o pijama ca o rubaşcă cu nădragi bufanţi, o căciulă cu fundul de saten şi cizme roşii cu care tropăiam îndrăcite cazaciocuri, într-un montaj muzical literar după Puşkin, printre lebedele gătite în rochii de tifon şi ciocuri galbene de carton, străluceam ca un star în vestmântul meu de prinţ cu mantie de catifea cu arabescuri aurii, pană de struţ şi cuţitul de tort cu mâner de argint atârnat la brâu.
Am continuat să joc travestiuri chiar şi la liceul de artă, deşi aveam colegi aproape bărbaţi. Profesorul de română Şapse Sebastian (răspândise un zvon că ar fi văr cu marele scriitor) ne purta în turneuri duminicale pe la fabrici şi uzine, de unde agoniseam pentru şcoală planşete, bănci şi şevalete. De la I.O.R. ne-am ales cu un epidiascop, care mai era încă în funcţie când, după ani, copiii Ioanei au învăţat istoria artelor cu acelaşi profesor, Nicolau Marin Golfin, zis Guguloi.
Într-o duminică, aveam febră mare, Bebe, mătuşa mea cu ochi albaştri, văzându-mă cu geamantanul pregătit pentru deplasare, m-a compătimit:
- Sărmana fetiţă, cum trebuie ea...
- Poate că ei nu-i place, a mormăit Ioana.
Am făcut şi un grup muzical specializat în muzica popoarelor, patrufetiţe şi Done (reputatul grafician de azi, Done Stan, ultrapremiat, în ţară şi în lume), un băieţel cu genunchii zdreliţi sub pantalonii scurţi din stofă de palton, subţire ca un sparanghel deşi purta maiou, cămăşuţă în pătrăţele, vestă de lână şi sveter sub puloverul bleu cu fermoar la gâtuţ, într-atât de naiv încât pusese pariu cu mine că turnul din Pisa a fost construit gata înclinat. Cântam Guatemala tieralinda, Tanahaircu Indonezia sau Bella ciao, ciao, ciao până când sopranului a început să i se schimbe vocea şi prins să ragă ca un măgar. Am încercat fără el, dar am fost huiduite: D O N E, Dooone , să vină D O N E!!! aşa că a fost reprimit în ansamblu dar ca mim, mişca din buze fără glas.
Deci, când mi s-a propus să merg la admitere, am acceptat imediat. Direct de la şcoală, fără să anunţ acasă, am ajuns pe Batiştei într-un local mare, am bâjbâit pe culoare până la un secretariat unde am aflat, cu tristeţe, că dau examen doar unii care făcuseră cursuri de pregătire încă din august. Am mai deschis câteva uşi şi am dat de un amfiteatru plin de lume, ne-am strecurat înăuntru şi ne-am aşezat pe două locuri libere, departe una de alta.
Pe scenă a apărut un juriu: Maestrul Bumbeşti, un bătrân frumos cu chică albă şi şal lung de mătase, o secretară cu un braţ de dosare şi un june înalt şi volubil.
- Cine mai e pentru examen să dea din mână-n mână numele pe un bilet. M-am obrăznicit şi am trimis şi eu o fiţuică.
Au început să se perinde pe scenă aspiranţii, adulţi de toate felurile, vorba cântecului muncitori şi ţărani, cărturari şi ostaşi, recitau cu trăire intensă poeme de A. Toma sau Maria Banuş, versuri mobilizatoare însoţite de gesturi elocvente, inimă, cer, adâncuri, viitor...
Mă uitam cu gura căscată, când m-am auzit chemată. M-am strecurat printre genunchii oamenilor şi m-am căţărat pe scenă. Un fior de voioşie s-a simţit când m-am prezentat, când am spus cum mă cheamă, câţi ani am şi la ce şcoală umblu.
- Ce-ai pregătit ?
- Păi, nimic...
- Atunci, ce ştii?
- Orice.
- Zi ceva !
- Ăăă... Regina Ostrogoţilor de George Coşbuc.
Mi-am potrivit un glas de bas-bariton, tabagic şi lugubru:
"Jalnic vâjâie prin noapte
Glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri,
Repezi fulgerele cad.
............................................
Şi râdeai că lumea plânge
Când de barba lui căruntă
Spada ţi-o ştergeai de sânge, etc...etc..."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
