- Ia mai bine vă duceţi şi voi jos, in cantina, hotărăşte Mami.
E 4 aprilie 1944, ora 9 dimineaţa, au sunat deja sirenele, dar noi patru, cu coatele pe geam, ne uităm amuzaţi cum alături, la Reveica Pucher, atelier de reparat biciclete, se cară tot felul de lucruri în adăpostul săpat în grădină, cineva duce un platou mare, oval, cu chiftele. Coborâm în curtea îngustă, betonată, a blocului, când un zgomot asurzitor se prăvăleşte peste noi, ferestrele răsună ascuţit şi un geam se sparge drept în capul lui Cici, licean purtând şapcă cu cozoroc de ebonită. Ne aruncăm pe scară spre subsol, eu în urmă vin drupăind pe burtă, cu capul în jos.
Zeci de vecini sunt deja refugiaţi în pivniţa noastră mare şi întunecată, toţi vorbesc în şoaptă uitându-se cu teamă spre tavan. Mario, sufleţel curat, e pus, de unii şi alţi, să recite, la nesfârşit, Tatăl Nostru. Eu mişun printre oameni şi văd la o cucoană pe pieptu-i remarcabil o broşă încântătoare, o minusculă muzicuţă de argint cu patru găurele, atârnată de un ineluş. O ating cu sfială, o duc la gură şi un ţiuit subţirel şi timid se ascute în tăcerea groasă şi îngrozită.
- Sst, că te aude avioanele !!
În lumea de afară s-a dezlănţuit apocalipsa. Un fluierat asurzitor şi o bubuitură, pământul se zdruncină şi un nor de praf luminează beciul. Încă o dată! Încă o dată! Deja s-a aflat că bomba ce-ţi cade în cap nu se aude. Oamenii respiră uşuraţi la fiecare şuierătură. Actele unui bombardament se cheamă valuri. Un val, pauză, alt val iar pauză… În sfârşit sună sirena, s-a terminat! Straşnică aventură!
În casă totul pare neschimbat, doar o pâclă groasă de teamă ne apropie unii de alţii.
Olga îl ia pe Cici şi pornesc în oraş să vadă ce s-a întâmplat, la întoarcere fratele meu cel vajnic şi forţos e palid, cu ochii rătăciţi şi varsă zgomotos în baie, se pare că au văzut chestii de nepovestit…
Seara ne culcăm cu toţii în patul mare, Mami, Tati, Ioana şi cu mine la cap, Olga cu băieţii la picioare.
- Vreau şi eu acolo, smiorcăie Mario.
- Păi, de ce Mariuccio?
- Aici suntem prea puţini!
Consiliul de familie hotărăşte: se pleacă la Dumbrăveni. Tati, concentrat, responsabil cu adăposturile din Bucureşti, nu poate, Olga, funcţionară la Preşedinţie, nu poate, pleacă Mari cu copiii.
Gara de Nord e distrusă, trebuie să ajungem la Gara de Est. Nu ştiu de unde s-a găsit o tărăboanţă de sifonar pe care s-au încărcat cela unsprezece bagaje, geamantane, baloturi şi maşina de cusut, cu noi atârnaţi unii de alţii cum vezi în toate filmele de război, am pornit la drum. După o vreme ne-a urcat şi pe noi două peste calabalâc, fiindcă ne cam dureau picioarele. În gară, milioane de oameni la un singur tren, la bilete, lupte greco-romane… Mami număra 1,2,3,4 copii, 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11 bagaje, 1,2,3,4 copii etc... Ne-am căţărat, de bine, de rău, într-un compartiment deja burduşit, controlorul a promis că se întoarce cu bilete dar n-a mai apărut!! Ha, ha, ha, cum am călătorit noi pe gratis, ha, ha! Mult ne-am mai tot lăudat cu asta…
Ca de obicei, am devenit vedetele trenului, o mamă italiancă cu patru copii ochioşi. Pe mine mă tot aduna din alte compartimente pe unde eram răsfăţată cu dulciuri şi pupături.
La Dumbrăveni-Târnava Mică, trenul stă două minute. Sărim pe geam în gară, tovarăşii de drum ne aruncă pe peron, apoi pe terasament cele unsprezece bagaje, unul câte unul, până departe, departe în zare. Ultima a căzut maşina electrică de cusut marca Singer. O văd şi acum, a aterizat pe un colţ şi pe urmă s-a aşezat, cuminte pe fundul ei. N-a avut nevoie de nicio reparaţie, niciodată! Eh, Singerul de pe v remuri!...
Aşa a început cea mai excitantă perioadă din viaţa mea, un an şi jumate într-un orăşel-sat!
Când, după câteva zile, s-a mai aflat că am fost şi bombardaţi, deci rămaşi pe drumuri, popularitatea noastră a atins cote de nedescris. Ne opreau oamenii pe stradă ca să afle cum a căzut bomba şi a explodat drept pe fotoliul lui Tati din bibliotecă, cum tavanul cu o gaură rotundă a aterizat întreg în piaţa Buzeşti, cum o jachetă s-a găsit în pom la Reveica Pucher cu o mânecă perfect descusută pe altă cracă, cum Tati are mâinile arse şi a pierdut inelul cu un G mare pe el că a scăpat blocul de incendiu de la un primus aprins, cum au venit hoţii şi au despicat pernele să caute bijuterii şi el a adunat fulgii amestecaţi cu moloz în saci de hârtie, cum s-au spart toate paharele dar a rămas întreagă carafa de cristal cu gâtul cel lung şi subţire, cum nu mai avem nimic, nimic, nici casă nici bicicletă decât ce am luat cu noi în cele unsprezece bagaje…
Oamenii ascultau cu nesaţ şi făceau: Ţî, Ţî, Ţî... şi noi eram tare mândri.
Eu m-am evidenţiat în toate chipurile călărind pe bivoliţă, fugărită de gâşte, căţărată pe tancuri când au venit ruşii, într-aşa o măsură încât mamei mele i se spunea în târg Doamna Anamaria şi toate fetiţele născute în acele vremuri au fost botezate cu numele meu.
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi şi mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soţia lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naţionale şi internaţionale, autoare a opt cărţi pentru copii şi ilustratoare a nenumărate altele. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
