Venea, pe timpuri,la Alin la atelier, la Pangratti, un om supranumit ţărănimea muncitoare. O dată la două săptămâni, aducea şi împărţea pe la artişti, dintr-o canistră verde cu dop roz, un vin tânăr şi vesel ce trezea în oameni o bucurie şi un drag de joacă nemaipomenit. Într-o seară, cu prieteni, ne-am costumat şi am mimat, am cântat pe toate limbile şi am râs, ne-am bucurat de viaţă şi de tinereţe.
După un timp, Catrinel Oproiu a publicat în Gazeta Literară un fragment de proză în care petrecerea noastră nevinovată şi copilărească era transformată într-o orgie, deboşa unor artişti drogaţi şi deşănţaţi, o condamnabilă scursură a societăţii decadente.
M-am necăjit tare. Alin m-a mângâiat pe creştet zicând:
- Asta e artă, copila mea, iei realitatea şi faci ce vrei cu ea. Ce, eu nu fac un galben stălucitor dintr-o cutie de conservă strivită, văzută cu coada ochiului într-un gunoi împuţit?
Cuplul Viorica şi Teodor (ex Dumitrescu) Morogan, de curând scriitori de romane poliţiste, au publicat o carte, chiar două, în care mor unii şi alţii în diferite feluri. Misterul nu prea e misterios, căci se înţelege de la început că securitatea îşi lichidează vechii colaboratori. În vederea procesului creator, autorii şi-au folosit toţi prietenii şi cunoscuţii, le-au schimbat numele şi i-au descris, în amănunt, cu detalii recognoscibile, transformându-i în personaje execrabile sau ridicole, târfe, semidocţi, cabotini... Când unul dintre amici le-a transmis să nu îndrăznească să-i mai iasă în cale, subtila prozatoare s-a mirat:
- Nu ştiu de ce s-a supărat, e literatură !
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Valeria Velescu, adică eu, nu putea să picteze din imaginaţie şi folosea doar tonuri terne de ocru şi vineţiu. Că a absolvit Institutul de Arte Plastice părea mai curând o curiozitate. Însă niciunul dintre prietenii ei nu se mira, iar faptul că Valeria, adică eu, obţinuse sume considerabile prin vânzarea manufacturii ei, îndreptăţea, în ochii lor, titlul de mare artistă. Unii, impresionaţi de casa situată în cartierul bucureştean cel mai râvnit, afirmau că Valeria, adică eu, ar fi chiar o personalitate a culturii române.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Cum nu sunt rea de pagubă, am citit cu voioşie despre cât sunt eu de zgârcită de-mi uit mereu portofelul ca să nu plătesc consumaţiile şi cum fur noaptea mâncare de la gazde, cum sunt lipsită de talent, în schimb foarte abilă în cultivarea relaţiilor utile, cum părul rărit, vopsit în galben pal, îl port aranjat în bucle mărunte între care e vizibilă pielea supărător de albă a capului... Totul a fost amuzant până când s-au luat de gastronomia mea.
Despre trei divine sosuri picante: un bagnetto verde adică un felde pesto din patrunjel şi busuioc, o maioneză imponderabilă bătută din ouă de ţară cu tot cu albuşurile şi o cremă portocalie şi catifelată din ardei copt cu o umbră de usturoi au îndrăznit să se pronunţe: câteva sosiere al căror conţinut, deculori diferite, nu putea fi identificat şi că mâncarea avea acelaşi gust, indiferent de sosul adăugat.
Mi s-a urcat tot sângele în capul ăla creţ:
- Domnilor!! Asta nu mai e literatură, asta e curată răzbunare!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
