Nu trebuie să mă gândesc prea mult ca să fac legătura; DELTA – NENEA ANGHEL.
Era preşedintele vânătorilor şi pescarilor din România, un bărbat vârstnic, superb, înalt, blond şi răsfăţat. Fost portar internaţional de fotbal în tinereţe, Angelică- idolul femeilor şi becher convins, domnea cu dreptate peste toate bălţile şi pădurile din ţară.
Era topit după mine, mă găsea desăvârşită, cu două mici, mari defecte: aveam doar 27 de ani şi eram iubita prietenului său (la el, pasămite, contau chestiile astea). Deprindeam cu uşurinţă tot ce avea bunăvoinţa să mă înveţe, vâslitul, pokerul, aruncatul cu lanseta la fix, schimbatul linguriţelor şi al forfacelor, nu avea cuvinte destule să mă laude. Noroc că Duduia Lucica, de 20 de ani secretara dânsului, nu dădea semne de gelozie, dimpotrivă. M-a instruit în domeniul botanic şi eu, silitoare, pot şi acum să vă spun cum cum se cheamă brădişul din baltă (ceratofilium şi miriofilium) papura (tipha latifolia) sau limbariţa ori limba broaştei (alisma plantago). Era o încântătoare persoană, folositoare şi amabilă, care i se aresa cu Tovarăşe Creţeanu (ca şi cum ar fi fost un secret pentru cineva) şi care purta nişte berete scrobite şi nişte voaluri transparente de mătase la gât cum n-am mai văzut la nimeni.
Nu pot mulţimi îndeajuns cerului că Nenea Anghel a hotărât să ne ducă în Deltă!! Fără dânsul n-aş fi ajuns niciodată să pătrund la patru dimineaţa pe lacuri ca Isacova sau Tri-Ozere, să mă strecor în taină pe lângă plauri înfloriţi ca nişte minunate buchete plutitoare,să văd cum răsare soarele pe luciu cu o lizieră de stuf in zare, să văd raţele salbatice cum îşi învaţă puii să zboare, să găsesc calea de întoarcere pe canale înguste cu intrări şi ieşiri secrete.
Plecam pe la trei noaptea de la gazdă, din satul Crişan, în barca motorizată cu Gică pilot, culcaţi şi acoperiţi cu prelata, cu o lotcă agăţată în coadă, de fiecare dată în altă direcţie şi ajungeam la lac pe întuneric. Nenea Anghel, Duduia Lucica şi Gică rămâneau în barcă, Alin şi cu mine treceam în lotcă şi ne apucam de muncă...
Vara în deltă se dă cu lanseta la ştiucă, o dată, de două ori, de zece ori, până muşcă. Smuceşti, înţepi şi începi să mulinezi. Ştiuca, cică, e laşă, stă la pândă nemişcată ca un lemn şi apucă peştişorii din spate, ca o nemernică, dar în luptă dreaptă cu pescarul se luptă ce se luptă şi până la urmă cedează (spre deosebire de crap care se ţine tare, se răscracără, se împotriveşte cu atâta forţă de ai impresia că tragi o fiară de zece kile când de fapt e un ciortănel de o şchioapă). Când ai adus-o până lângă barcă, celălalt (e nevoie absolută de un „ celălalt”) se aţine cu minciocul să o scoată afară, apoi să o potolească cu un retevei când ea se zbate şi sare de colo colo, ca să potă să-i scoată lingura din gât căscându-i gura cu un cleşte special. Reteveiul ăsta se cheamă „minciocul american”. Sunetul ăla de fiinţă izbită, dâf! dâf! mă înnebunea. Mă uit eu la Gică cu atenţie cum apucă ştiuca cu o mână de cap, peste ochi şi cu cealaltă de ceafă, zmuceşte cu o mişcare zvâcnită şi ea se lasă moale... Cu respiraţia tăiată, ochii închişi, dinţii strânşi, încerc şi reuşesc. Mi se părea mult mai omenos aşa decât s-o tot pocneşti la întâmplare până s-o nimereşti în cap.
- Ete crinul, făcea Alin, cum rupe EA gâtul la ştiuci!!
Eu, pe unde mă duc, asigur Asistenţa Tehnică. Asta-i soarta mea de când mă ştiu! E deajuns să te arăţi o dată capabil ca ĂLA EŞTI, nu mai ai scăpare, nici nu se pune în discuţie că, poate, nu vrei.
- Ia du-mă până la stuful ăla!
- Ia pune o rotativă (adică altă linguriţă)!
- Ia vezi cum e fundul la pomul ăla gros! (Zdup în apă, doi trei metri, la fund) - E nisip!
- Du-te şi adu-mi câţiva cosaşi! (Sări prin iarbă şi prinde-i dacă poţi )
- Nişte boarţă! (adică dai cu undicioara la suprafaţă, prinzi nişte peştişori mici, mici, şi îi aduci vii într-un borcan cu apă, pentru biban sau, mai bine, pentru şalău)
-Alege-mi un ţipar mai vânjos! Asta a fost cea mai cumplită încercare: să bagi mâna într-o găleată plină cu ţipari ca într-o oală cu macaroane vii şi ţiuitoare să apuci unul în palmă şi să-i înfigi unghia degetului mare în ochi ca să nu-l scapi... Am făcut-o o dată şi am refuzat CATEGORIC s-o repet!
Când s-a apucat boierul de vânătoare am devenit şi ogar credincios. Stătea dânsul, întins într-un cot cu puşca pregătită, Gică ducea barca cu ştiinţă pe sub vânt în spatele lişiţelor şi paf ! paf ! o biată pasăre fără noroc pica în apă răpusă, eu, de-a-nnotul veneam cu ea în dinţi (figură de stil). Odată, pe o porţiune de lac cu stuful tăiat la o palmă sub apă nu puteam inota. Ridicam piciorul sus, sus, deasupra şi-l scufundam până la şold, îl ridicam din mâzgă pe celălalt şi-l scufundam, il ridicam iar... Mă luptam aşa, plină de putregai. când il aud pe marele vânator de la prova, curat, gătit şi fălos:
- Hai, hai , nu mai trage de timp!!
Războiul între „SCULE”este unul fără armistiţiu, fiecare pescar are cutia lui cu arme de preţ, momeli artificiale, linguri şi linguriţe, forface, cârlige simple sau ancore, agrafe rotative , rarităţi aduse din toate colţurile mapamondului, aşezate rânduri, rânduri pe căprării şi mărimi. Pescarul e foarte mândru de arsenalul său dar in acelaşi invidios pe al altuia.
Între avion şi Pasager (vaporul de cursă spre Crişan ) e un ceas liber de petrecut în Tulcea, o vizită la magazinul „Pescarul” se impune. Găseşte Alin un pişcot ordinar de trei lei (o lingură ovală din tinichea lucioasă de 10 cm.) din care n-avea, ia două!!
Lacul Isacova plin de brădiş (că „el se lasă” de-abia în octombrie când se prinde obletele) noi dragam ghiolul cu lansetele, smocuri uriaşe de răgălii în timp ce Nenea Anghel şi Duduia Lucica luau stiucă după ştiucă. Un pescar chestii de astea nu prea suportă. Ne dăm mai aproape. – Cu ce lingură daţi ? – Suedeză !
N-avea bietul Alin aşa ceva, o lingură cu două corniţe de oţel care împing la o parte brădişul şi lasă loc liber ancorei. Ziua lui de pescuit a fost o zi tristă.
Trebuie spus că ştiucile, în fiecare dimineaţă, se sfătuiesc: ce servim azi? Roşioară, oblete? Şi se înţeleg, toate la fel! Lingurile, după forma, culoarea, mişcarea lor în apă, imită un anumit peşte. Pescarul iscusit schimbă lingura o dată, de două, de nouă ori până nimereşte meniul ştiucii din ziua respectivă.
Într-o dimineaţă ştiucile aveau gust de lingura de trei lei din Tulcea, toate sculele de import erau refuzate. Ele s-au năpustit în aşa hal că am hotărât cu Alin să dăm cu rândul, cinci bucăţi unul, cinci altul. Era un zgomot, o plescăială, o agitaţie de nedescris în lotca noastră, o linişte mormântală, plină de obidă, în barca cu motor.
- Cu ce daţi ? întrabă ei după ce s-au apropiat mişeleşte cu o totală lipsă de orgoliu.
- F I L I P I N E Z Ă Ă Ă !
Am răsturnat în curtea betonată a gazdei 72 (şaptezecişidouă) de ştiuci!
Odată Alin a rămas cu Gionică să dea la fix pe un grind. Eu am mers cu ceilalţi pe lac. Am rămas singură în lotcă, bucuroasă că nu voi avea nimic de făcut, doar să lenevesc la soare, să mă uit la apă şi la broaştele ţestoase ce se strecoară prin stuf.
- Ai venit la muncă , nu la joacă, zice Nenea Anghel. – N-am sculă! – Ia-o pe asta zice şi-mi întinde o lansetă de-a lui. O iau cu spaimă (Nenea Anghel era tare rău de pagubă, pentru o rotativă uitată pe baltă, Gică a trebuit să se întoarcă noaptea s-o găsească) şi mă pun pe treabă, rugându-mă la regele peştilor să-mi trimeată numai copiliţe ca să le pot scoate singură din apă. Am înşirat pe băncuţă 7 mârliţe între 25 şi 30 de cm când, soarele răsărit, începe să-mi fie cald. Scot de pe mine una câte una hainele suprapuse (aşa se merge dimineaţa la pescuit) şi, nu ştiu de ce, când a fost să-mi dau cămaşa de diftină ecosez peste cap m-am ridicat în picioare. La întuneric mi-am pierdut orizontul şi m-am trezit în apă. Mă uit speriată în barcă, lanseta şi mârliţele la locul lor, mă uit în zare, din grupul de elită nu pare să mă fi văzut nimeni. Uşurată, încep să fac planuri de urcat îndărăt. Să te ridici, fără ajutor, din apă într-o barcă e un lucru foarte greu, într-o lotcă, elegantă cochilie plutitoare care se leagănă ca o coajă de nucă e imposibil! Ce fac? Pun vâsla de-a curmezişul, o agăţ de bordura de vis-a-vis, creez un unghi larg de sprijin pentru braţe, înclin lotca până la nivelul apei aproape s-o răstorn şi mă rostogolesc, ca un peştaf barosan, înăuntru. Nu m-ar fi crezut nimeni că am reuşit dacă nu le-aş fi arătat toate hainele puse la uscat!
Credeam că mi-am îndeplinit norma pe ziua respectivă dar Nenea Anghel nu m-a lăsat. – Mai dăm jumate de oră! Şi atunci a venit Expresul de Nissa, m-a tras, m-a dus , m-a adus până lângă dânşii, a dat ocol la barcă, l-am văzut , uriaş, cu lingura la gură ca un cerceluş... Era clar că nu mă puteam descurca.
- Dă-o încoace, zice Nenea Anghel. Întind lanseta cu mânerul spre dânsul, ţinând-o cu mâna peste fir. Când i-am dat drumul, guta s-a întins şi zbang! lanseta -a rupt în două, dar era deja în mâna lui! Culmea e că nu s-a supărat, a scos ştiuca cu ajutorul lui Gică şi a Duduii Lucica, a arătat-o tuturor şi eu am fost eroul sezonului.
*
Dădeam la şalău pe Dunărea Veche cu Alin când s-a pornit ploaia, o răpăială fierbinte de vară. Ne-am strecurat sub o barcă întoarsă ce stătea la uscat pe malul de lut.
În 45 de ani de viaţă, cea mai tandră, caldă şi dulce amintire despre iubitul meu rămâne dimineaţa aceea când ne-am uitat la ploaie stând la adăpost, lipiţi şi cuminţi, aşa, ca linguriţele.
Din volumul „Gustul, mirosul şi aminitirea” de Anamaria Smiegelschi, în pregătire la Editura Humanitas
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
