Cea mai recenta biografie semnata Catherine Nay (aparuta la Editura Grasset et Fasquelle, in ianuarie), aduce in prim-plan un personaj controversat al scenei politice actuale: Nicolas Sarkozy. Pasionata de destine si culise politice (mai caustica in Le Noir et le Rouge - 1984, radiografie a personalitatii fostului presedinte socialist Francois Mitterand sau in Le dauphin et le regent (1994), unde prezinta relatia tensionata a acestuia cu Jacques Chirac), jurnalista Catherine Nay analizeaza ascensiunea actualului presedinte francez in maniera unui "bildungsroman". Niciuna dintre etapele formarii sale nu este omisa: copilaria, adolescenta, tineretea si maturitatea, reunite in jurul a doua axe: politica si familia. Grija pentru detaliu, dar si anecdotele picante ii dau un aer de taifas. Insa in spatele tonului lejer si de multe ori elogios se ascunde privirea ironistului care constata cu luciditate si fara iluzii cruzimea jocurilor si a aranjamentelor politice, in care esecul urmeaza gloriei si invers, fara ca aceasta alternanta sa se sfarseasca vreodata. In politica dar si in viata personala, Nicolas Sarkozy e adeptul voluntarismului: culmile inalte se cuceresc cu indrazneala (ba chiar cu navala), ca e vorba de cariera sau de femeia vietii. (Audaces fortuna iuvat) Cartea este in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing, in traducerea Luciei Visinescu.
1975 este un an norocos pentru Nicolas Sarkozy. UDR-ul cauta tineri pentru a participa la o emisiune de pe France 3. "I-am spus lui Nicolas ca ar trebui sa mearga si el, si m-am oferit sa-l antrenez", povesteste Robert Grossmann. "L-am pus serios la munca, trebuia sa invete sa vorbeasca mai rar si articulat. Cand ii spuneam: "Iti dau cam 12 puncte din 20", sarea ca ars, si o luam de la capat... Din cand in cand, il mai incurajam: "Esti ca un diamant care trebuie slefuit."
Aceasta prima aparitie televizata va fi foarte apreciata de mai-marii UDR-ului, de apropiatii lui Charles Pasqua, si bineinteles, de presedinte. Il vor chema din nou, de data asta, la tribuna congresului din Hauts-de Seine, care are loc cu aproape doua saptamani inainte de congresul national, la teatrul Andre-Malraux de Rueil, proaspat inaugurat. Un eveniment de care isi aminteste prietenul sau Jean-Marie Chaussonniere: "Cu o zi inainte, ne-am dus in recunoastere. Nicolas a urcat la tribuna si mi-a spus: 'Stii cum o sa-i cuceresc? O sa-i privesc mai intai pe cei din spate, pe tineri, cei de teapa noastra. Apoi, o sa-mi plimb privirea pe fiecare rand, si, la sfarsit, cei din primul rand vor fi deja sedusi'. O grija pentru metoda, confirmata de toti apropiatii sai: 'Nu lasa niciodata nimic la voia intamplarii, fiecare dintre interventiile sale, pe care si le scrie singur, este revizuita, corectata si paracorectata. Discursul sau este, intotdeauna, foarte precis, nu-i plac improvizatiile'.
Asa cum era de asteptat, pustiul acesta necunoscut obtine un adevarat triumf cand este chemat la tribuna. La sfarsit, toti activistii il abordeaza si-i prevad un viitor stralucit. E beat de fericire. O suna si pe Dadu: "Mama, sa-ti spun vestea... am primit aplauze si felicitari".
Datorita noului sau succes, e remarcat, de data asta, si de Charles Pasqua, presedintele federatiei din departamentul Hauts-de Seine si unul dintre sfatuitorii lui Jacques Chirac. Pentru ca aveau nevoie de tineri pentru congresul national de la Nisa, il aleg si pe Sarkozy, la indemnul lui Grossmann.
Ce salt urias! O amintire superba care incepe in trenul pe care acelasi Charles Pasqua il inchiriase special pentru activistii din regiunea pariziana. Calatoria este lunga, dar plina de voiosie. Nicolas, deja imbatat de glorie, este seducator. Cand ajung la Nisa, isi va petrece restul noptii repetand textul scris pe o foaie (fata-verso). "Cand i l-am citit lui Robert Grossmann, mi-a spus sa nu-l mai modific." Duminica dimineata, erau aproape douazeci si cinci de mii de militanti intr-un hol imens. Novicele de la Neuilly ia loc la tribuna, langa alt tanar, la fel de emotionat ca el, Philippe Goujon, astazi senator UMP de Paris.
Nicolas e programat dupa Michel Debre, care era renumit pentru minutia cu care isi compunea frazele. Incepea de fiecare data printr-un sonor "Prieteni, colegi, militanti". Un discurs mereu lung - prea lung - si aprins. Cand, in sfarsit, va termina de vorbit, activistii, aiuriti de atata poliloghie, nu-si doresc decat o gura de aer sau o bere. Un timp mort, pe care cei din tribuna se straduiesc sa-l umple cumva. Jacques Chirac se intoarce spre Sarkozy, cu care nu avusese inca de-a face: "Tu esti Sarkozy? Ai doua minute la dispozitie".
Entuziasmat si terorizat in acelasi timp, tanarul se apropie de tribuna, ca de prora unei corabii; vocea ii rasuna asa de puternic, ca are un moment de tresarire. Se adreseaza mai intai primului rand, acolo unde e aliniata nomenclatura gaullista. Si incepe cu omagii. "Sunt extrem de emotionat... ma aflu in fata idolilor mei. Sunt tanar, e adevarat, dar sunt gaullist, ca si domniile voastre, si stiu ca a fi gaullist inseamna a fi revolutionar." Si tot asa. Toti activistii se intorc la locurile lor, si-l asculta, siderati, pe acest pusti cu plete. Un moment de neuitat pentru el, si hotarator. "Auzeam aplauzele care imi intrerupeau discursul. Eram orbit de lumini si mi se parea ca visez. N-as mai fi plecat de acolo niciodata."
In viata fiecarui om exista un moment in care se deschide o poarta spre viitor, si de care trebuie sa stii sa profiti. Ovationat indelung, novicele simte o adiere de destin. Este imbatat de glorie. E asemeni fluturelui care iese din crisalida. In acest moment, se simte admirat, apreciat, are certitudinea ca va face politica. Asta e vocatia lui. Nu-si doreste decat sa continue. Ca intotdeauna, Dadu e prima care afla. "Alo, mama... "
Achille Peretti, primarul Parisului, si el in sala, il intreaba pe Philippe Grange:
- Cine e asta ?
- E de-al nostru, militeaza la Neuilly.
- Spuneti-i ca vreau sa vorbesc cu el.
Zis si facut. Felicitandu-l, Achille Peretti il invita la primarie. Peste cateva zile, ii propune un loc in consiliul municipal. Raspunsul e unul afirmativ.
- Perfect, concluzioneaza Peretti, va am in vedere pentru 1977.
Cum o bucurie nu vine niciodata singura, a doua zi, dupa congres, primeste un telefon de la Denise Esnous, secretara personala a lui Jacques Chirac, care il cheama, alaturi de Robert Grosmann, la o intalnire cu primul ministru. Din acest episod, nu va retine decat un amanunt, foarte caracteristic, despre Jacques Chirac, care se exprima dand nervos din picior, sub birou! De parca ar fi vrut sa consume un surplus de energie.
Acestea fiind zise, Nicolas e in culmea fericirii. Si daca cineva a spus ca douazeci de ani nu este cea mai frumoasa varsta, nu e el acela.
Se stie ca promisiunile nu sunt respectate decat de cei carora le sunt destinate. Nicolas va face tot posibilul sa nu fie uitat de primar, peste doi ani, in preajma alegerilor municipale. Pentru asta se foloseste de un siretlic. Aduna tineret la sediu: "O sa va prezint un mare lider, nu va spun despre cine este vorba, dar sa fiti cat mai multi". Unii vor crede ca e vorba despre Jacques Chirac. Se strang, astfel, vreo 400 de curiosi. Si cine apare? Nimeni altul decat Achille Peretti, magulit de o asemenea primire. Punct ochit, punct lovit. Drept recompensa, Nicolas va figura pe lista sa... pe ultimul loc, al treizeci si saptelea. Dar ce conteaza? este cel mai tanar, are doar 22 de ani. A mai urcat o treapta.
"Alo, mama, am reusit. Sunt in consiliul municipal." Se asteptase. Primise intre timp, tot in 1975, o alta promisiune, si nu una neinsemnata, care i-ar fi putut deschide alte porti. Trebuia sa se ocupe de organizarea congresului tinerilor din partidul care inca se mai numea inca UDR, si sa adune nu mai putin de 25.000 de tineri.
"Daca vad vreun scaun liber, o s-o incasati!" spusese Chirac, cu zambetul pe buze, echipei lui Grossmann, care trece la treaba cat ai zice peste. Nicolas se ocupa de spectacol: stie ca, pentru a-i atrage pe tineri, trebuie sa amesteci politica cu showbizul. Asta i se potriveste de minune: vedetele si paietele sunt a doua sa pasiune, dupa ciocolata. Se imprietenise cu Robert Majdar, directorul de la OK Magazine, revista care publica postere cu vedete, un fel de lider de opinie al presei tinere, la vremea aceea. Ii invita cu mare bucurie pe Thierry Le Luron, pe Nicolas Peyrac, avand o slabiciune pentru melodia sa "Et mon pere" (Ca anecdota, dupa ce primise aplauzele calduroase ale tinerilor gaullisti, tot in acea seara, cantaretul va fi huiduit de un public comunist, pentru acelasi cantec din cauza versului: "Aragon nu era o fetita"), si grupul "Il etait une fois", pentru ca o admira foarte mult pe Joelle, vedeta lui. "Am visat-o de atatea ori, ca si asternuturile isi amintesc..." Succes total, toata sala e in picioare si fredoneaza cu ea: "Daca as stii unde sa o gasesc...".
Mai mult de douazeci si cinci de mii de persoane scandeaza: "Chirac presedinte, Chirac presedinte!". Dar mai sunt inca cinci ani pana la alegeri! In semn de recunostinta, organizatorii sunt invitati sa ia cina la Matignon. Intreaga echipa este prezenta. Robert Grossmann, Alain Aubert, Clara Lebee, Nicolas Sarkozy. Va ramane un episod memorabil. La sfarsit, Chirac ii sopteste lui Sarkozy: "Pe tine, o sa te fac ministru intr-o zi!". Nicolas e in al noualea cer. "Alo, mama, stii ce mi-a zis Chirac? Ca o sa fiu ministru."
De obicei, lui Nicolas nu-i place sa fie tutuit. "Unde se trezesc toti politicienii astia sa ma tutuiasca? Ce, eu le spun 'tu'? E inadmisibil." Dar acest "tu" de la Chirac e altceva. Nu numai ca-l tolereaza, ba chiar ii place. Pentru ca, de acum inainte, e in campul vizual al sefului guvernului.
Traducere de Lucia Visinescu. Din volumul in curs de aparitie la Editura Curtea veche.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
