Cea mai recenta biografie semnata Catherine Nay (aparuta la Editura Grasset et Fasquelle, in ianuarie), aduce in prim-plan un personaj controversat al scenei politice actuale: Nicolas Sarkozy. Pasionata de destine si culise politice (mai caustica in Le Noir et le Rouge - 1984, radiografie a personalitatii fostului presedinte socialist Francois Mitterrand sau in Le dauphin et le regent (1994), unde prezinta relatia tensionata a acestuia cu Jacques Chirac), jurnalista Catherine Nay analizeaza ascensiunea actualului presedinte francez in maniera unui "bildungsroman". Niciuna dintre etapele formarii sale nu este omisa: copilaria, adolescenta, tineretea si maturitatea, reunite in jurul a doua axe: politica si familia. Cartea este in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing, in traducerea Luciei Visinescu.
Copilaria unui presedinte
Ne intoarcem de unde am plecat: pe strada Fortuny, la numarul 46. Pentru cei trei baieti, abia acum incepe copilaria. "Mama imi daruise in ziua aceea o carte de colorat", isi aminteste Nicolas. Ca si cum toata perioada de dinainte nici nu existase, "o perioada urata si confuza", dupa spusele fratelui mai mare. "Tata era violent, mi-era teama de el", lasa sa-i scape mezinul.
Atmosfera din casa bunicului, care intre timp ramasese vaduv, nu e prea vesela. La parter, unde se afla cabinetul, miroase intepator a eter. Peste tot se cunosc urmele trecerii timpului: rugina si aer statut. Cum proprietarul nu avea de gand sa renoveze, nici chiriasul, doctorul Mallah, nu voia sa faca risipa. Tot acum insa, are clienti dintre cei mai celebri: pictorul Jacques Villon, care avea sa-i devina prieten si sa-i faca portretul, Paul Delval, proprietarul de la Folies-Bergeres, care-si aduce toata trupa, in frunte cu Josephine Baker. Dar si persoane mai modeste: o pacienta ii da, in loc de bani, trei desene primite de la un artist, pe care il gazduise... nimeni altul decat Modigliani, si carora le sta bine pe peretele din hol. Al doilea etaj e ocupat de Dadu si de copii. Patru camarute ce comunica intre ele, si de unde vine o harmalaie teribila, contrastand puternic cu linistea mormantala de la primul etaj, ocupat de bunicul si de fiica sa celibatara, Loulou. In timpul saptamanii, nu mananca niciodata impreuna. Fiecare are tabieturile sale. Dar se simt apropiati unii de altii. "Papy", descris de prieteni drept un om "foarte rezervat si foarte autoritar", supravegheaza cuibul si stie sa se faca temut. "Tata a avut o batranete fericita datorita nepotilor sai", e de parere Dadu. Matusa Loulou - careia copiii ii zic Tatie - de o timiditate bolnavicioasa, "bunatatea intruchipata", dupa spusele apropiatilor, isi rasfata foarte mult nepotii. Duminica merge cu ei la slujba, miercuri dupa-amiaza ii duce la cofetaria Smith, de pe strada Rivoli, iar dupa scoala, fac lectiile impreuna. Asta pentru ca Dadu se intoarce tarziu acasa. "O asteptam in fiecare seara in capul scarii, sub cupola cu vitralii intunecate, povesteste Nicolas: "Aha, astepti ciocolata?" ma intepa mama, pentru ca ne aducea mereu ciocolata. "Insa eu pe ea o asteptam, si mi-era teama ca n-o sa se mai intoarca niciodata."
Dadu lucreaza acum ca avocata. Isi reia studiile de drept, la care renuntase de dragul tanarului ei sot, si isi face ucenicia pe langa avocatul Farre, sotul unei prietene din scoala. Munceste pentru ca e nevoita. Tatal ei o ajuta cu bani, insa fostul sot e mai mult decat zgarcit, asa ca nu are de ales. "Ma trezeam in fiecare zi la cinci si jumatate, povesteste Dadu, ma uitam pe cursuri in pat, pana la sapte si jumatate, apoi ma ocupam de copii, ii duceam la scoala, faceam cumparaturile, putina curatenie si plecam la birou la doua, cand venea o tanara sa-mi tina locul. Ii lua pe copii de la scoala, le dadea de mancare si ii imbaia. Cand ma intorceam acasa, luam masa doar cu Guillaume."
Pledeaza in cauze penale si il ia de multe ori si pe fiul cel mare pana la poarta inchisorii, unde isi asteapta cate un client, sa discute la o cafea. Ferventa abolitionista, organizeaza intruniri cu colegii de breasla, la care au loc dezbateri pe tema pedepsei cu moartea. Copiii asculta, iau aminte, si se impregneaza de filosofia materna.
Liceul il fac la Cours-Saint-Louis-de-Monceau, aflat in apropiere. O institutie catolica cu preotul de rigoare, poreclit de copii "Caprioara". Profesorii sunt laici si fiecare clasa e formata din cel mult douazeci de elevi, ca sa poata fi stapaniti, iar atmosfera e una familiala si formala. Fratii Sarkozy sunt singurii cu parinti divortati. Un caz mai mult decat izolat in acest cartier de burghezi. Cand ies de la cursuri, cateva mame ii privesc cu aerul acela de superioritate condescendenta si de dispret voalat, pe care cel mic nu-l va uita niciodata. Directorul liceului, Rene Despres, un tip inalt, cu voce grava si impunatoare, umanist afabil si cultivat, indruma pe fiecare copil in parte, discutand pe indelete si cu parintii. Dintre fratii Sarkozy, doar Nicolas ii da de furca: nici nu s-ar fi gandit vreodata ca, peste ani, va lua pranzul cu el, la primaria din Neuilly. Pentru moment, e doar un sturlubatic, ce chiuleste de la cateheza. Se transfera la liceul Chaptal, de unde e exmatriculat pentru absente si purtare. N-are de ales si se intoarce la Monceau, fiind nevoit sa repete anul. "Scoala nu avea niciun sens pentru mine, mi se parea total lipsita de finalitate, mi-am gasit o motivatie abia dupa bacalaureat." Intre timp, fratele cel mare, Guillaume, foarte talentat la matematica, si foarte constiincios, isi ia bacalaureatul la doar saisprezece ani. Se face remarcat in scoala ca un catolic zelos si conducator destoinic al corului scolii (Dadu crede ca asa s-a nascut vocatia de patron a fiului). Francois, mezinul, dragalas cum e, reuseste in toate domeniile. Singura problema e la Nicolas. Insa tanara avocata nu-si face griji pentru el, e vioi, descurcaret si indraznet, are incredere ca o sa reuseasca pana la urma.
Cei trei isi amintesc cu multa placere de weekendurile minunate din perioada aceea. Doctorul Mallah cumparase o casuta superba, acoperita cu vita-de-vie, la Orgerus, in Yvelines, la marginea padurii Rambouillet. Mergeau cu totii acolo, sambata dupa-amiaza, dupa ore. Copiii il rugasera sa nu vina la scoala cu vechitura sa, un Citro'n CV 11, motiv pentru care o parca pe o strada alaturata. Nu voiau ca prietenii lor sa ii vada in asa rabla. "Ai putea sa-ti schimbi si tu masina aia", il apostrofau adesea. La care el raspundea invariabil: "Da' de ce? Ca doar nu e stricata."
Sigur, nu era tocmai ultimul racnet, dar era suficient de mare ca sa incapa in ea matusa Loulou, cu cele doua pisici ale sale, pe locul din dreapta, iar pe bancheta din spate, Dadu cu baietii, si cate un invitat de-al lor. Plus acvariul cu pestele rosu. Si mai aveau pe cineva, pe portbagajul exterior... o closca, indesata intr-o cutie de lemn, pe care Francois si Nicolas o castigasera la o tombola, cu ocazia unei serbari a satului. In timpul saptamanii, cotcodacea in curtea casei de pe Fortuny, iar in weekend, pleca in vilegiatura, cu toata familia. Cand erau ambuteiaje, se speria si cotcodacea si mai tare, atragand atentia trecatorilor si amuzandu-i pe copii. Ai fi zis ca sunt familia Fenouillard in vacanta.
O tineau tot intr-un chicot, mai putin Nicolas, care avea rau de masina si vomita de fiecare data.
De obicei poposeau la Pontchartrain ca sa-si dezmorteasca picioarele si sa manance o prajitura buna la patiserie.
Casa de la tara, desi era minunata, era total lipsita de confort. Nu avea incalzire, si iarna trebuia sa deschizi cuptorul de la aragaz ca sa faci caldura. Nu aveau nici televizor. Sambata seara, cei trei frati si prietenii lor dadeau fuga, in pijamale, la o vecina, doamna Gautry, ca sa nu rateze aventurile lui Rintintin, personaj celebru in Statele Unite, inca din anii treizeci. "Cred ca asa a luat nastere admiratia lui Nico pentru America", glumeste Serge Danlos, un prieten de-al lui Guillaume, care era adesea invitat in aceste minivacante.
Marea satisfactie a familiei era gradina, pe care bunicul, cu sort si cu bereta pe cap, o veghea cu meticulozitatea unui horticultor chinez. Ii placea sa se laude prietenilor cu salatele sale mari si frumoase. Il ajuta un gradinar, Morvan, care luptase in primul razboi, si care le spunea copiiilor povesti despre viata din transee. Cum niciodata nu semanau una cu alta si nu se mai terminau, Morvan era chemat la datorie in fiecare weekend. Nicolas, mai ales, e fascinat si-si anunta solemn mama ca mai tarziu se va face soldat.
"Era pasionat de al doilea razboi mondial, de "Franta libera" si de Rezistenta, isi aminteste Francois. "Devora toate cartile." Avea o preferinta pentru colectia lui Christian Bernadac despre Ocupatie si deportare, in care descoperea absurditatea Holocaustului, si pentru cartea lui Guy Sajer, Soldatul necunoscut.
Drumul inapoi spre Paris era si el presarat de evenimente pitoresti. Trebuiau mai intai sa adune animalele, sa gaseasca pisicile pierdute in natura, closca, ce se refugiase intr-un cedru si refuza cu obstinatie sa se dea jos, sa fixeze laditele cu legume pe portbagaj, si abia dupa aceea, sa-i ingramadeasca si pe pasageri.
Traducere de Lucia Visinescu. Din volumul in curs de aparitie la Curtea veche publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
