Cea mai recenta biografie semnata Catherine Nay (aparuta la Editura Grasset et Fasquelle in ianuarie) aduce in prim-plan un personaj controversat al scenei politice actuale: Nicolas Sarkozy. Pasionata de destine si culise politice (mai caustica in Le Noir et le Rouge - 1984, radiografie a personalitatii fostului presedinte socialist Francois Mitterrand, sau in Le dauphin et le regent (1994), unde prezinta relatia tensionata a acestuia cu Jacques Chirac), jurnalista Catherine Nay analizeaza ascensiunea actualului presedinte francez in maniera unui "bildungsroman". Niciuna dintre etapele formarii sale nu este omisa: copilaria, adolescenta, tineretea si maturitatea, reunite in jurul a doua axe: politica si familia. Cartea este in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing, in traducerea Luciei Visinescu.
In primavara lui 1983, Achille Peretti are 72 de ani si este ales pentru a sasea oara primar, castigand cu 60 la suta din voturi, in fata deputatei Florence d'Harcourt, inamica sa declarata, dupa infrangerea lui Robert Hersant. Un mare succes, care insa il storsese de energii. Campania fusese dura, plina de venin si Achille se consumase mult, dupa spusele prietenilor. Totusi, nu el fusese tinta principala a adversarilor, ci un proaspat debarcat la Neuilly, tot un baron: Charles Pasqua, presedintele grupului de senatori ai RPR-ului. Cu cateva luni mai devreme, se mutase din arondismentul XVII la Neuilly si ii ceruse lui Peretti (care n-ar fi putut sa-l refuze) sa-l treaca pe lista sa. Ar fi vrut un "mandat local".
Sosirea sa produce un efect deplorabil asupra adjunctilor primarului, care presupuneau ca Peretti voia sa-si desemneze succesorul.
"Nu sunt pe post de print mostenitor", izbucnea el. Se jura cu mana pe inima, si pe cruce, "sa-mi sara ochii din cap daca mint", ca scopul lui nu era "sa adune excrementele de caini de pe trotuare", subiect arzator la momentul respectiv. Dar nu reusea cu nici un chip sa-i convinga. Toti erau de parere ca nu i-ar fi displacut sa fie, candva, succesorul prietenului corsican.
Nici lui Nicolas Sarkozy nu i-a mirosit a bine sosirea lui Pasqua la Neuilly. Si el isi dorea sa ajunga, intr-o zi, primarul orasului. Cativa ii prezisesera chiar: Philippe Grange, si un alt adjunct al primarului, Roger Teulle, care il prezentase intr-o reuniune: "Uitati-va bine la tanarul acesta, va ajunge consilier general, apoi primar, deputat, ministru, prim-ministru si poate, cine stie, intr-o zi, va candida la presedintie, pentru ca are stofa" (dupa moartea lui Roger Teulle, Sarkozy il va aduce langa el pe fiul acestuia, Arnaud, care astazi face parte din stafful sau).
Bineinteles ca Nicolas, pe scaunul de langa el, rosise de placere, fara sa-i rectifice deloc discursul. Si acum iata ca toate planurile ii erau date peste cap, pe nepusa masa. Pe 14 aprilie 1983, la o receptie data de ambasadorul Coreii, la pavilionul Gabriel, Achille Peretti se prabuseste, in fata bufetului, suferind o criza cardiaca. Este transportat acasa, dar moare pe drum, in bratele doctorului Legman, un prieten care tocmai fusese ales pe lista sa de consilieri.
Primul care afla vestea este Patrick Balkany, foarte tanarul primar din Levallois-Perret. Il anuntase un coleg din Val-de-Marne, primar la Alfortville, Joseph Franceschi, la vremea aceea, secretar de stat pe problemele persoanelor varstnice, in guvernul socialist al lui Pierre Mauroy. Balkany il suna imediat pe Nicolas, care ne spune ca a simtit o mare durere la aflarea vestii. "Achille Peretti a fost prima persoana care mi-a umplut nevoia de recunoastere sociala." Nevoie pe care o resimtise de mic copil.
Balkany incearca sa dea si de Charles Pasqua, dar afla de la sotia acestuia ca tocmai se internase intr-o clinica, pentru a suferi o mica interventie chirurgicala. Dupa ce prezinta condoleante familiei, cei doi prieteni alearga la clinica. Cu gandul de a-l convinge pe Pasqua sa renunte la operatie si sa-si faca intrarea la primaria din Neuilly. Cum erau amandoi insufletiti, au reusit, fara probleme, sa-l convinga sa intre in pielea viitorului primar. Acasa la Pasqua se pun pe treaba. Acesta ii cere ajutorul lui Nicolas, care ii cunostea pe toti consilierii municipali. Putea sa se bazeze pe el, ca doar erau prieteni... in urma cu un an, ii fusese nas de casatorie. Avea mare nevoie de ajutorul, relatiile, si entuziasmul lui. Pentru ca nu era deloc simplu: RPR-ul nu dispunea de majoritate absoluta in consiliu.
Insa, in doar cateva ore, Nicolas Sarkozy intelege ca nu Pasqua e cel mai potrivit pentru acest joc politic, ci el. O demonstrasera reactiile negative si fetele infricosate ale consilierilor municipali, la aflarea candidaturii lui Pasqua. Pana sa fie inmormantat Peretti, pe 18 aprilie (la Domul Invalizilor, fiindca fusese luptator pentru Eliberare), e aproape convins ca va castiga. Dupa funeralii, Charles Pasqua care nu-si pierduse inca speranta, primeste vizita unor consilieri municipali. Ca nu cumva sa se intalneasca unii cu altii in lift, sunt primiti pe scara principala si condusi pe scara de serviciu. Unii dintre ei, mai supusi, nu indraznesc sa-i spuna nu. Altii se arata reticenti, dar cu atatea precautii, incat Charles Pasqua e aproape sigur de sprijinul lor. Doar cativa curajosi, ca Philippe Grange si Roger Teulle, ii dau de inteles, fara menajamente, ca nu e dorit. Reputatia sa nu e tocmai imaculata. Le Canard enchaine dezvaluise ca era oarecum in carantina, in interiorul RPR-ului, pentru ca ar fi masluit alegerile interne din partid. Cei care fusesera eliminati, Andre Faton si Christian de la Malene, si-au dat seama ca e mana lui si s-au dus la Chirac inarmati cu dovezile corespunzatoare (gasite intr-un cos de hartii). Drept urmare, acesta ii va cere sa dispara, pentru o perioada, de la sediul de pe strada Lille. Asa ca se muta in Place du Palais Bourbon. Dar nu tine seama de atentionari. Primul incident survine joi, pe 12 aprilie; in acea zi, consilierii RPR se reunisera cu usile inchise, ca sa pregateasca alegerile. Pasqua credea in continuare ca e doar o formalitate: era convins ca Nicolas pregatise terenul pentru el. Din pacate, va intelege curand ca lupta e mai grea decat se asteptase. Edith Gorce-Franklin, veterana, cea care face cartile, ii spune: "Ne trebuie un om care sa fi stat in Neuilly de mai mult timp". Apoi scoate asul din maneca: "Il cunoastem bine pe Nicolas Sarkozy, ar fi un primar excelent". Alt consilier o propune pe fiica lui Achille Peretti. Charles Pasqua e in culmea furiei, se simte tradat, dar nu e genul care sa se dea batut cu una, cu doua. Nu vrea sa creada ca lupta e pierduta. Mai raman cincisprezece zile pana la scrutin. Nu trebuie decat sa-l cheme pe Jacques Chirac in ajutor. Numai el ar fi putut sa restabileasca ordinea.
Consiliul era alcatuit la acea vreme din patruzeci si noua de membri; avea nevoie deci de douazeci si cinci de voturi ca sa fie ales. Cum doar douazeci si doi sunt membri RPR, plus doi aliati, era musai sa-i cucereasca pe cei trei membri ai unui partid marunt de dreapta, Centrul national al Independentilor.
"Mi-amintesc ca am stat cu unul dintre ei patru ore, cred ca l-am enervat de-a binelea pentru ca sotia sa pregatise cina si ar fi vrut sa plec mai repede. Dar nu i-am dat pace, pana nu mi-a dat votul", spune Nicolas.
Charles Pasqua, la randul lui, are tot mai putini sustinatori. Jacques Chirac nu vrea sa intervina direct. Probabil intuieste ca Pasqua nu are nici o sansa. Totusi, ii pune pe Bernard Pons, secretarul general al partidului, si pe Alain Marleix, delegat la filialele locale, sa-l convoace pe obraznic la sediul de pe strada Lille si sa-l scuture putin. Un duo care nu-l va impresiona deloc pe tanar.
- Iti vorbesc in numele lui Chirac, daca vei candida, n-o sa ti-o ierte toata viata, il ameninta Pons.
- Daca Jacques Chirac are ceva sa-mi zica, sa ma sune si atunci o sa-i spun ca, daca iese Pasqua primar, pierdem Neuilly-ul, riposteaza Sarkozy.
Deci, nici gand sa renunte.
Roger Karoutchi, astazi senator de Hauts-de-Seine, ocupa atunci biroul vecin si a fost martor la acest episod furtunos. "Cand a iesit de acolo, mi-a spus: O sa fiu primarul Neuilly-ului".
"L-am sunat pe Chirac si i-am spus: Las-o balta cu Charles, nu are nici o sansa", povesteste Bernard Pons.
Are loc o a doua sedinta la permanenta. Pasqua era constient ca pierduse, se aliasera toti impotriva lui. Vreo cativa chiar facusera comentarii rautacioase despre vestimentatia lui. "Un tip cu pantofi bicolori si cravate galbene nu poate fi primarul Neuilly-ului." Jean-Marc Vernes, personaj influent, bancher protestant, un apropiat al lui Peretti si Chirac, si care se gandise si el sa candideze, ii va confirma ca raportul de forte nu era in favoarea sa.
In ziua alegerii primarului de catre consiliu, se strang vreo trei mii de persoane in fata primariei. Multi vocifereaza impotriva acestui adjunct imberb si ambitios. Dar Nicolas, plin de speranta, isi pregatise discursul cu aceeasi grija ca intotdeauna. "Si astazi imi amintesc de acea dupa-amiaza, mi-am scris discursul, dupa care mi-am comandat o pizza si m-am culcat. Inainte sa plec la primarie, l-am sunat pe consilierul care ezitase cel mai mult si i-am spus ca imi place sa-mi simt prietenii aproape in momentele delicate, si ca as fi vrut sa mergem impreuna la primarie."
Atmosfera e una incendiara. Tonul il da fostul prefect, Jean-Emile Vie, care o sprijinise pe Florence d'Harcourt: "Un primar ar trebui sa aiba trei calitati: sa fie experimentat, impartial si competent. Inainte sa incepem votul, i-as spune domnului Sarkozy ca mai are de invatat". Galagie in sala. Pe fata lui Nicolas nu se citeste nimic, e neclintit. Se trece la vot.
Toata familia Sarkozy e prezenta. Tatal - da, pana si el! - mama si cei doi frati, toti cu sufletul la gura. Se produce un mic incident. In loc de patruzeci si noua de buletine, ies cincizeci la numaratoare. O iau de la capat: de data aceasta, toata sala numara buletinele de vot cu voce tare, odata cu observatorii. Primele voturi confera un avantaj UDF-ului, celui de-al doilea adjunct, Louis-Charles Bary, vicepresedinte al CNPF1. Nicolas nu mai spera nimic. "Eram pe punctul de a ma prabusi", ne marturiseste. Dar putin cate putin, recupereaza diferenta: 22, 23, 24, 25, 26. Uf! Castigase cu 26 de voturi, in cap. Se ridica, in aplauzele publicului, un pic palid, parand mai tanar ca niciodata, cu parul sau lung. Inainte de a-si tine discursul, vibrant omagiu adus defunctului primar, ii imbratiseaza pe Charles Pasqua, pe Roger Teulle si pe Jean-Marc Vernes.
"Lui ii datorez totul. Ma voi stradui sa-i duc mai departe opera uriasa. Neuilly a fost in timpul mandatului sau un oras curat, ecologic avant la lettre. Si orasul cu cea mai mica fiscalitate. Voi merge pe aceeasi linie si sper sa fiu un primar bun pentru voi toti."
Nicolas Sarkozy devenise cel mai tanar primar al unui oras cu peste 50.000 de locuitori, ocazie cu care ar fi rostit, pare-se, o fraza ramasa celebra: "Le-am tras-o!".
Sa fie adevarat? In orice caz, asta era realitatea. Si pentru ca dreptatea e intotdeauna de partea celor puternici, ar trebui sa luam de bune si cuvintele pe care le-ar fi spus despre Charles Pasqua, cu aceeasi ocazie: "I-am suflat primaria de sub nas".
Orice s-ar spune, ramane o performanta admirabila. Cu sase ani in urma, era pe ultimul loc pe lista consilierilor municipali. Si acum e number one. Sfidase toate autoritatile partidului si toate indicatiile lui Chirac.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
