Batranul cerb si pajul sau
Jacques Chirac si Nicolas Sarkozy au facut pace. Temporara, nesincera, dar ce mai conteaza? Au facut pace. Nu mai incape indoiala nici pentru ministrii care ii vad zi de zi la masa Consiliului (Nicolas, la dreapta presedintelui), conversand de zor, cu o buna dispozitie ostentativa, si continuand sa vorbeasca sau sa rada in timp ce unul dintre ministri ia cuvantul. Mai rau: intr-o miercuri, au continuat sa discute intre ei in timp ce primul-ministru prezenta un proiect. Acesta, vazand ca nu e ascultat, s-a oprit brusc. Unii au numit acest moment incalzirea planetei, topirea banchizei. "Perioada glaciara", cand presedintele nu-i arunca nici macar o privire ministrului de stat, s-a terminat.
Un lucru e sigur: Nicolas Sarkozy pare mai calm, mai relaxat si isi stapaneste mult mai bine nervozitatea. Nu se mai teme de lovituri sub centura.
"Nu-mi vine sa cred ca Chirac ii acorda sprijinul sau", se framanta Francois Fillon. Chirac nu voise niciodata sa-l propulseze pe Sarko. Nu l-ar fi vrut primar la Neuilly in 1983, nici deputat in 1988, nici ministru in 1993 si 1996, nici secretar general al RPR-ului in 1997, functie pentru care fusese sustinut de Philippe Seguin. Nu l-a vrut niciodata prim-ministru, a facut tot posibilul sa nu devina presedintele UMP-ului si ar fi preferat un alt candidat pentru prezidentiale.
Dominique de Villepin este convins ca Chirac si Sarkozy au incheiat un acord. Se declara liber "de orice angajament fata de presedintele Republicii". E dezamagit. De altfel, relatiile sale cu presedintele se racisera in 2006.
"Presedintele s-a saturat de crizele sale zilnice de manie bubuitoare", spune un apropiat.
Presedintele nu avusese o interventie prompta nici in criza CPE-ului (contractul primei angajari) si nici in afacerea Clearstream. Lupii politici atenti la cel mai mic detaliu, sensibili la cea mai usoara adiere de vant, au inteles ca Dominique de Villepin nu mai reprezinta un atu pentru presedinte in viitorul apropiat.
Villepin va ajunge primul la aceasta concluzie, declarand, mahnit, postului Canal Plus: "Nicolas Sarkozy are calitatile necesare pentru functia de presedinte, dar si Segolene Royal", ceea ce nu inseamna neaparat ca se retrage.
Nici Jacques Chirac nu renunta. Candidatul sau de suflet ar fi Alain Juppe. Dar amandoi stiu ca nu a sosit inca momentul. Presedintele nu va dezminti deci ipotezele si zvonurile care circulau despre candidatura sa. Insa la sfarsitul lui decembrie, participand la sarbatorile si ritualurile traditionale de la Elysee, va stii sigur ca e pentru ultima data.
Totusi, in ultimii doi ani, Jacques Chirac le daduse de inteles vizitatorilor sai ca Sarkozy nu-si va atinge niciodata scopurile: "Prea liberal, prea atlantist, prea comunitarist". Daca renuntase pentru moment la aceasta observatie nu insemna ca parerea sa despre candidatul UMP se schimbase radical. Nu era genul de om care sa uite sfidarile si tradarile, mai ales pe cea de care aminteste Jean-Louis Debre: "Sarko i-a dejucat mandatul lansandu-se prea repede in cursa prezidentiala". Raspunsul lui Sarko, la fel de modest ca de obicei: "Ce s-ar fi facut aceste guverne fara popularitatea mea?".
Presedintele nu regreta nici palmele date lui Sarkozy, subliniind cu fiecare ocazie rezultatele sale nesatisfacatoare la capitolul securitate. Sperase ca cele trei revolte din suburbii de la sfarsitul lui 2005 vor da lovitura de gratie ministrului de interne. Ii purta pica, gest foarte gaullist, pentru ca atentase la domeniul sau. Considera ca si vizitele sale in Statele Unite fusesera o greseala, spun apropiatii: "Nu ar fi trebuit sa vorbeasca de aroganta Frantei, mai ales ca Franta avusese dreptate in problema Irakului. Nu trebuie sa-ti critici tara in fata strainilor".
Prietenii lui Sarkozy spun ca acesta nu-l vizase pe Chirac, caruia nu a precupetit sa-i aduca omagii in timpul sejurului american. Ci pe Villepin pentru ca amenintase ca isi va folosi dreptul de veto impotriva Statelor Unite, chiar daca nu o spusese niciodata explicit. Lui ii era destinat mesajul discursului lui Sarkozy la New York, tinut in fata unei sali foarte sic cu diplomati si cercetatori francezi si americani: "Nu vad de ce divergentele de opinii ar trebui sa duca la criza. Dimpotriva, ele sunt o buna ocazie pentru un dialog constructiv, lipsit aroganta si ipocrizii".
In cursul acestei vizite din septembrie 2006, obtinuse o intrevedere de o jumatate de ora cu George Bush, care nu primea de regula decat sefi de stat. De aici i s-a tras porecla de "canisul lui Bush", nascocita de Laurent Fabius. Cunoscand lipsa de popularitate a presedintelui american in opinia franceza, ne-am putea intreba care era folosul unei astfel de intrevederi pentru un candidat la presedintie. Explicatia: "Bush este presedintele primei puteri mondiale. Multi au fost preocupati de dimensiunea mea internationala, nu o sa-mi cer scuze acum, pentru ca o am". Se pare ca nu presimtise esecul electoral care avea sa-l loveasca, peste doua luni, pe cel la care se mandrea ca fusese primit.
Agasat de reprosurile legate de vadita sa inclinatie pentru Statele Unite, adauga: "Americanii sunt unul dintre putinele popoare cu care nu am fost niciodata in razboi. Au ajutat de doua ori la eliberarea noastra, am avut, intr-adevar, de doua ori divergente in problema Irakului, insa asta nu trebuie sa clatine legatura reala intre popoarele noastre. Modelul american nu mi se pare aplicabil in Franta, sunt constient de lipsurile si de punctele lui forte. Raspunsul meu cred ca e destul de clar".
Atlantist, Nicolas Sarkozy? Catherine Colonna, care fusese mult timp asistenta lui Jacques Chirac, inainte de a deveni ministru al afacerilor europene, neaga cu inversunare. "Daca atlantist inseamna sa urmezi Statele Unite neconditionat ca Tony Blair, el nu e sigur un atlantist. Daca atlantist inseamna sa fii aproape de valorile americane, precum libertatea, patriotismul, reusita pe merit, atunci si Jacques Chirac e la fel de atlantist ca el." "Sarkozy nu e atlantist, sustine si Jacques Attali. Nu este un liberal, nu este un ideolog, ci un pragmatic. Face parte dintr-o generatie in care dreapta se confunda cu stanga si care are o viziune redusa asupra lumii."
Iubeste valorile americane: drapelul, morala, speranta intr-un viitor mai bun. Daca declara studentilor americani "ca s-a simtit intotdeauna strain in Franta", este pentru ca apreciaza o tara, unde ca sa reusesti n-ai nevoie sa fii absolvent de scoli de elita sau sa fii fiul lui... Dar nu cunoaste bine America. O viziteaza pentru prima data in 1986, in calitate de invitat al guvernului american, ca tanar primar al Neuilly-ului. Il insotise si Brice Hortefeux (care isi platise singur biletul). La New York vor fi primiti de primarul de atunci, Ed Koch. Orasul era in pragul unui colaps, iar criminalitatea in crestere. The Big Apple unde traieste astazi fratele sau Olivier il sedusese mereu prin stralucirea, vitalitatea si exuberanta sa. Dar America nu inseamna numai New York.
Presedintelui ii place sa sublinieze, cu o satisfactie abia disimulata, si folosindu-se de comparatii, un punct slab al lui Sarkozy, lipsa experientei internationale. Pentru moment, candidatul dreptei este doar un ucenic pe aceasta scena, in timp ce el, Jacques Chirac, cunoaste toate dosarele spinoase si aproape intreg personalul de pe Terra. O gradina de portelan in care nu se cade sa intri incaltat cu saboti grosolani. Presedintele se facuse rosu de suparare afland ca Nicolas Sarkozy se dusese in China, in 2004, fara sa-l anunte, cu doar trei saptamani inainte de vizita oficiala a presedintelui chinez la Paris. Nu i-a picat bine nici ca a vrut sa i-o ia inainte in Alger, in septembrie 2002.
Nici macar nu ii daduse sansa sa acumuleze aceasta experienta internationala. Din contra. Primind vizita lui Tony Blair, viitorul presedinte al Uniunii Europene, sambata, 18 octombrie 2004, la zece zile dupa Consiliul european informal de la Hampton Court, ii spusese in treacat: "Am aflat ca urmeaza sa primiti vizita lui Nicolas Sarkozy luni, va cer solemn sa nu o faceti." Interlocutorul sau fusese frapat, se pare, de tonul fara drept de apel si de privirea intunecata a presedintelui francez.
Motiv pentru care, Nicolas Sarkozy, ce urma sa fie primit in lunea aceea, pe Downing Street, se va intalni cu Blair chiar in acea seara, la barul hotelului Marriott.
Nicolas Sarkozy are legaturi stranse cu Tony Blair. Dintre toti inaltii demnitari europeni, este cel de care se simte cel mai apropiat si pe care il admira cel mai mult. Un om care intruchipeaza pentru el reusita modelului social liberal european.
Coabitarea Jacques Chirac - Nicolas Sarkozy in sanul RPR-ului, si apoi la putere, a fost dintotdeauna furtunoasa, atinsa de o suspiciune reciproca, ca a unor monstri sacri care isi vaneaza slabiciunile unul altuia, si care nu concep gesturile bonome sau gratioase, mereu la panda. Juppe si Villepin fusesera colaboratorii lui Jacques Chirac, formati de el, promovati de el, si nu Sarkozy. "Sunt un profesionist, spune el, deci atunci cand fac lucrurile bine, nu are incredere in mine, iar atunci cand nu merge treaba, imi arata incredere tocmai pentru ca sunt un profesionist." Mai ca adauga: "Sunt obligat".
"Cand ne intalnim, suntem de multe ori pe punctul de a exploda, dar stiu ca daca nu as fi tare pe pozitii, m-ar dispretui. Ba chiar i-am zis odata, cand tensiunea atinsese punctul culminant: 'Domnule presedinte, permiteti-mi sa plec, altfel voi spune lucruri pe care o sa le regret'. Presedintele si-a schimbat imediat tonul: "Bine, Nicolas, hai sa vorbim despre copiii tai". Si putin mai incolo: " Daca vrei, luam pranzul impreuna in fiecare saptamana". La care eu am replicat: "La ce bun... n-ar mai fi nimic de adaugat".
"Bine, dar ce doresti?" si-a iesit el din fire.
"Nimic din ce-mi puteti oferi dumneavoastra."
In cartea sa, Temoignages, vorbeste pe un ton destul de politicos, se-ntelege, despre gazda de la Elysee: "Ii admir energia, tenacitatea, forta de caracter in fata adversarilor, capacitatea sa de a face impresie, talentul de a fi simpatic. Sunt trasaturi de caracter pe care nu le intalnesti des". In particular, e mai sever: "Chirac seamana cu un superb jilt, cu spatarul cel mai inalt, dar, caruia, din pacate, ii lipseste un picior...".
Apoi, puncteaza, cu dreptate, lucrurile care il deosebesc de el: "Chirac refuza de mult timp sa se revendice de la dreapta republicana, eu insa ma mandresc cu asta; considera ca presedintele Republicii este un arbitru care aduna oamenii si asterne pacea, dar eu il vad mai degraba ca pe un lider ce isi pune in aplicare propriul proiect. Se adreseaza unei Frante refractare si fragile, insa mie mi se pare ca ea e mult mai doritoare de schimbare si exasperata de amanari si promisiuni nerespectate".
Adevarul nu e niciodata simplu. Vorbind despre Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy spune in repetate randuri: "Nu sunt pe lista prietenilor lui. M-am impacat cu ideea".
Traducere de Lucia Visinescu. Din volumul in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
