Cerand, formal, un raspuns de tipul "da - nu", intrebarea aceasta inceteaza de a mai fi atat de simpla dupa citirea sectiunii finale (Rolul filosofiei in progresul moral) a celui de al treilea volum de esuri al lui Richard Rorty* aparut in romaneste.
In primul rand, desi pare a ridica o problema cum nu se poate mai importanta, nu o face caci este pur si simplu lipsita de sens daca vom gandi impreuna cu Rorty ca nu exista filosofie, in sensul ca nu exista vreo esenta a filosofiei asa cum nu exista, spune el, vreo esenta a romanului. Nu exista si nu poate exista nici o definitie reala a filosofiei, nici o definitie care sa reuneasca un numar de trasaturi necesare si suficiente pentru ca sa putem introduce in aceeasi clasa discursurile lui Carnap si Rawls, Hegel si Wittgenstein, Derrida si Habermas.
Desigur, daca acceptam aceasta idee, intrebarea de mai sus nu-si pierde cu totul pertinenta, caci putem inlocui termenul de filosofie cu "discursurile lui Carnap, Rawls, Hegel, Wittgenstein etc." Or, pentru Rorty, si cel de al doilea substantiv din intrebare este problematic.
Discutand polemica pe care Habermas a initiat-o cu Derrida si, prin acesta din urma, cu Heidegger si Nietzsche, Rorty afirma ca la baza ei se afla o serioasa neintelegere a celui dintai cu privire la ceea ce cel de al doilea crede ca este "rostul filosofiei": In vreme ce pentru Habermas filosofia ar trebui sa fie o gandire cu un "continut emancipator" (expresia ii apartine) si deci de utilitate publica, si crede ca aceasta utilitate consta in demascarea acelor elemente, factori etc. care blocheaza comunicarea neingradita capabila sa transforme vointele egocentrate intr-o vointa generala si sa elimine astfel suferinta sociala, pentru Derrida ("scriitor", zice Rorty, un inventator de idiom) ea ar fi o "lupta privata pentru autonomie", o incercare de desprindere (prin "deconstructie") din limbajele mostenite, limbaje ce-l impiedica sa fie un individ.
Cele doua atitudini filosofice nu sunt anatgonice, ci complementare, spune Rorty: prima pune accentul pe datoria fata de ceilalti, cea de a doua pe datoria fata de sine. Dar amandoua sunt, intr-o anumita masura, fara sa stie si fara sa vrea, nostalgice dupa un "interes uman" anistoric, dreptate sociala intr-un caz, realizare de sine in celalalt. Pentru Rorty, cele doua atitudini pot fi impacate reducand pretentiile: atitudinea de tip Derrida permite indivizilor sa-si spuna suferinta lor concreta, contingenta, dependenta de un context anume, si, ascultandu-i, poti imagina solutii tot atat de concrete, valabile nu pentru "umanitate" in general, nu pentru "societate" in general, ci pentru acesti oameni si aceste suferinte.
*) Richard Rorty, Adevar si progres. Eseuri filosofice 3, Bucuresti, Editura Univers, 2003, traducere de Mihaela Cabulea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
