Acest parcurs nu e nou in literatura romana, iar cel de care se apropie cel mai mult pare a fi Zaharia Stancu, poetul care l-a tradus exceptional pe Esenin, fara a sti boaba din limba rusa, numai pe baza afinitatilor. De altfel, el insusi, a avut un traiect asemanator. Impactul imaginii, directetea formularilor (unele cu iz aforistic), cantabilul moderat si intermitent sunt armele formale ale acelei "lumini de mireasa" care impregneaza filele. insa jubilatia nu e sterila, caci elementele naturii si sufletul omului se cutremura impreuna, cu un vitalism, adesea sinestezic, ce-l aminteste pe Fundoianu din Privelisti: "Innebunesc copacii de-atata dimineata/ si drumurile curg incet spre rau// cineva masoara lumina din mine/ campia bate din aripi de grau// apoi se dezbraca de cuvintele mele/ radacinile zilei raman in calendar// padurile intra in casa/ cine a facut intunericul atat de amar?". Zigzagul emotiei, plasticitatea ad-hoc a formelor, insertia biograficului revelator, fac adesea din aceste scurte poeme - asa cum inteleg ca s-a mai spus si de catre alti comentatori inaintea mea - niste mici bijuterii, cu o structura aeriana ca puful de papadie. ingrosarile de orice fel strica mirajul acestei plutiri, tirania rimei ii joaca uneori feste poetului, il indeamna la versuri plate precum acesta: "ploua sau mama se-ascunde in vreun nor si plinge?" O anume usurinta a poetului in a da drumul in lume distihurilor (forma sa preferata) fara a lua seama la apropierile prea stranse de Labis, Esenin, Brumaru (ca sa prountam doar trei nume) greveaza asupra propriei originalitati. A indragi prea mult tot ce-ti iese de sub penita nu e o dovada de iubire adevarata fata de opera. Cel ce spune : "de cind te-ai dus m-am innoptat si-aud/ cum te cauta planetele pe care ai trait/ acum e primavara vin mugurii pe jos/ spre satele pe care le-ai iubit// salbatic ninge-n casa in care te astept/ s-a-ntunecat si vinul strigandu-te duios/ mi-e-asa de frig de parca tot as sta/ linga un foc cu flacarile-n jos", ori: "pe vremea cind te iubeai c-un artar/ fotografia ta aparea foarte des in ziar // si doamne cit te mai invidia salcia aceea pletoasa/ pe care o primisem cu chirie in casa" nu are voie sa incheie cu: "acum toate s-au dus au plecat/ pe unde-ai trecut tu miroase ingrozitor a pacat", pentru ca distruge tot inefabilul si ironicul cviprocvou pe care miza intregul poem. Boarea este elementul propice acestei poezii si abstractiunile monumentalizate o anuleaza dintr-un foc: dupa splendidul distih "in parul tau acum e mai racoare/ se-aude clar cum pleaca lumina din lumina", poetul trimbiteaza: "cresc stalpi de nerabdare prin garile pustii". il vom ierta insa, intrucat in ciclul mai recent (duminica in Berceni) se vede o mana mai severa si caligramele ei sunt remarcabile: "Tu de mult erai dusa/ dar forma cuvintelor tale/ imi chinuia sangele/ si apa cu care deseori te inveleai// acum imi e frig/ glasul tau alta padure incalzeste" (Singele si apa cu care te-nveleai) ori: "Pe aceasta hartie/ as fi putut sa astern un poem// daca nu s-ar fi asezat/ aceasta raza de soare// pe care stiu ca nimeni/ nu o poate clinti" (Raza de soare...) Bine zice poetul: exista niste raze de soare in opera sa pe care nimeni nu le poate clinti. E de-ajuns.
*) Rodian Dragoi: Lumina de mireasa, Editura Muzeul Literaturii Romane, 2007, 118 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
