Adrian Urmanov se numara printre primii douamiisti cu acte in regula. Atat debutul precoce (in ordinea generatiei), cat si recunoasterea rapida (in underground-ul poetic, dar si in "sistemul" criticii de intampinare) pareau sa-i profeteasca tanarului poet un destin literar daca nu neaparat glorios, cel putin sigur.
Cu toate acestea, Adrian Urmanov a facut, in 2004, un gest surprinzator, calugarindu-se si retragandu-se la manastirea Rasca (din judetul Suceava). Dar asta nu inseamna ca a renuntat la literatura. Pe de o parte, el a initiat la Rasca un program de creative writing, de unde au iesit unii dintre cei mai buni poeti tineri ai ultimilor ani. Pe de alta parte, Adrian Urmanov a continuat sa publice versuri, ramanand chiar si in momentul de fata, prin cele cinci volume publicate, cel mai prolific poet al ultimei generatii.
Ce ramane insa din toata aceasta productie? Volumul de debut, Carnurile cannonice (Editura Pontica, 2001), constituie un pariu ambitios, care a intrunit asentimentul aproape unanim al cronicarilor. Cartea se construieste dupa o schema ascensionala pe care autorul incearca s-o dinamizeze printr-o logica a retroversiunii: "susul" si "josul" se scurtcircuiteaza, iar "carnea" si "lumina" isi schimba polaritatea. Ingenios in punctul de plecare, volumul sufera insa de pe urma dictaturii acestui "suprasens" care cenzureaza drastic tendintele de autonomie ale poemelor. Mai ales ca Adrian Urmanov se grabeste sa dezvaluie chiar el schema dindaratul textului: "lumina trebuie ca vine pe cale de carne// carnurilor mele le sunt necesare depresiile totale/ numai in unitati de miracol intelege/ izbiturile pietrelor care o ajung// - ca sa-si ia drum nou -" (cannon).
O ratare fara drept de apel o constituie, in schimb, Poeme utilitare (Editura Pontica, 2003). Daca in primul volum de vina era excesul conceptual care transforma pana si putinele oaze de lirism in desert, acum esecul vine tocmai dintr-un deficit de sens pe care fluxul logoreic al autorului e incapabil sa-l compenseze. Astfel, intr-un fel de manifest anexat volumului (eu sunt poemul utilitar), Adrian Urmanov isi propune sa teoretizeze un nou curent literar - "utilitarismul" -, menit sa-l reapropie pe cititor de text. Si totusi, proiectul poetului esueaza tocmai pentru ca textelor le lipseste puntea care sa faca posibila intalnirea dintre autor si cititor. E ca si cum, intr-o convorbire telefonica, interlocutorii ar discuta la nesfarsit despre necesitatea de a ramane pe fir: "despre asta e vorba sa te aduc aici sa te prind la asta sa te conectezi cumva prin mine la asta nu la mine eu nu sunt puternic eu nu sunt prea tare intinde-te spre mine sa prelungim cumva asta pana la tine sa te inunde si pe tine sa ma vezi cum// stau in fata ta ma topesc inaintea ta sa-mi strang mainile aproape/ picioarele ma chircesc cum intru in pamant ca de rusine mare pentru ca nu stiu cum nu stiu nici eu cum dragostea asta atat de mare// sfarseala asta in oase - nu stiu ce sa fac cu ea cum/ sa te contaminez cu ea/ spune-mi tu cum sa te ating" (poem utilitar).
Fata de primele doua volume, Schelet (Editura Pontica, 2004), Literatura de consum (antologie & 2 volume ine-dite, Editura Vinea, 2005) si Sushi (Editura Brumar, 2007) nu aduc nimic nou. Ele alcatuiesc doar un cocteil de formule, un tutti frutti poetic in care sunt amestecate diverse maniere si stiluri.
Adrian Urmanov este, fara indoiala, unul dintre cei mai temerari exploratori ai tinerei poezii. Ceea ce ii lipseste insa este puterea de a lasa poezia sa "curga", fara a mai incerca sa o ingradeasca in digurile unor programe teoretice aberante.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
