Salvador Dali detesta spanacul. Nu suporta sa-l vada, lax, inform, in farfuria sa. Adora in schimb scoicile. Scoica, spunea el, e un animal perfect: are scheletul pe dinafara si carnea pe dinauntru.
Scoica lui Dali ar putea fi una dintre cheile de lectura a creatiei lui Emil Brumaru. Avem multi poeti care exceleaza in registru vizual, putini in cel auditiv si tactil si extrem de putini in cel gustativ si olfactiv. Emil Brumaru ilustreaza aceasta ultima - rara si nobila - categorie. El e pur si simplu orb daca nu miroase si surd daca nu gusta. "Laboratorul" intrinsec al imaginarului sau ramane palatul bucal, gura este sediul de la care se revendica trinitatea feerica a erosului: hrana, cuvantul si sarutul. Iar laboratorul extrinsec este bucataria, cu insidioasa ei simbolistica erotica si mistica.
Bucataria aceasta este in acelasi timp alcov si gyneceu, altar si groapa cu lei, in gramatica ei fierbinte se dizolva femeia si un intreg imperiu fictional. Stat asistential, poetul isi impune normele si incearca sa se substituie vointei libere a personajelor sale. Dar este aceasta o ars amandi prospectiva, cu fata spre viitor? Nu, este una retrospectiva, intoarsa cu fata spre trecut. Fie ca oficiaza ca eu auctorial, fie deghizat in ipostazele sale (Julien Ospitalierul, Detectivul Arthur sau "Eu, Ingerul jongler Emil Brumaru"), poetul are curajul, chiar inconstienta - intr-un cuvant: caracterul - de a nu abdica de la imperfectul naratiunii si nostalgiei, cu toata frustrarea pe care o pot aduce cu sine o formula lirica cu prea putina cautare pe piata postmoderna si, in general, un paseism asumat programatic.
Rafinat, pretios, decadent, in filiera franceza, ca de altfel si inegalabila sa cuisine imaginaire, omul acesta e demodat, chiar prafuit, dar, cum spun hexagonalii, plin de spirit pana in varful unghiilor. In acest din urma sens, el este autentic si, deci, stringent actual. Un Don Quijote care efectueaza calatoria initiatica fara sa fi parasit o secunda bucataria; personajele si "morile (sale) de vant" sunt fluturii, melcii si pestii, animalele domestice, legumele, fructele, mirodeniile, parfumurile, vinul si ceaiurile de toate gradele, toate la cheremul unei alchimii a savorii si voluptatilor insatiabile.
Marca stilistica a poeziei pe care o comentam e resemantizarea lumii in perspectiva senzualitatii ei funciare. E vag recognoscibil in acest univers un desant tarziu din lumea inconfundabilei "Miradoniz" a lui Eminescu, in care flora si fauna mica sunt dilatate hipnotic sub lupa incandescenta a erosului insular. Apoi, Emil Brumaru e din start "de partea lucrurilor", ca Francis Ponge, dar fara sa defineasca prin atomizare vietatile si inanimatele din jurul sau, fara sa se comporte cu migala unui functionar al naturii, fara sa transforme propriul mediu vital intr-un "dictionar" al caligrafiilor infinitezimale. Poetul roman se exercita cu predilectie in orizont inchis, intr-un spatiu intim, antrenand totul - aprozar, vesela, garderoba sau bijuterii - intr-un ceremonial arcimboldesc si fantast, vizand in permanenta anatomia secreta a femeii.
Marturisind un dispret suveran fata de tot ce e gregar si ponderal in ceea ce ingereaza sau inspira acest "animal indumnezeit" care e omul, poezia celui care ne-a dat "Ruina unui samovar" e ritual, fantezie, libertinaj adolescentin, e viziune si ardoare, tristete sfasietoare si, repet, spirit. In ciuda aparentelor, optiunea poetului pentru invizibil e ferma.
Savuros si funambulesc, venit parca dintr-o "AcadAémie des Gastronomes" a lui Brillat-Savarin (vezi "Physiologie de GoA+t", Flamarion, 1982), bucataria celesta a lui Emil Brumaru este visul cel mai inmiresmat si mai roz pe care l-ar putea visa vreodata mult mediatizatul Radu Anton Roman.
Elegie
Emil Brumaru
O, vechi si dulci bucatarii de vara,
Simt iar in gura gust suav de-amiaza
Si in tristetea care ma-nconjoara
Din nou copilaria mea viseaza.
Ienibahar, piper prajit pe plita,
Pesti grosi ce-au adormit in sos cu lapte,
Curcani pastrati in zeama lor o noapte
Spre o delicatete infinita.
Ciuperci cat canapeaua, in dantele,
Icre cu bob balos ce ochiu-si casca,
Aluaturi tapisate crescand grele
Intr-o dobitocie ingereasca,
Moi miezuri de ficati in butoiase
De ou de melc, inlacramate dulce,
Mujdeiuri ireale, sunci gingase
Cand sufletu-n mustar vrea sa se culce,
Si-n ceainice vadindu-si eminenta
Prin fast de irizari si toarte fine,
Ceaiuri scazute pana la esenta
Trandafirie-a lucrului in sine!
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
