Cu mai mult de doua decenii in urma, pictorul Eugen Tautu, care locuia pe atunci la Sibiu (acum e stabilit in Franta, la Toulouse), mi-a cerut permisiunea de a face portretul fiului meu, Alexandru. L-a facut si ni l-a daruit pe urma, cu o magnanimitate la care, sincer sa fiu, nu ma asteptam.
Aceasta a fost prima surpriza. A doua a fost sa constat ca in portretul de pe panza fiul meu fusese "imbatranit" cu buna stiinta. In realitate, avea 6-7 ani, la care artistul, cu predictia lui fabuloasa, adaugase de la sine alti vreo 7-8 ani. Impresia era halucinanta. Ei bine, mi-a fost dat ulterior sa traiesc o experienta uluitoare. Vedeam cu ochii mei cum, de-a lungul anilor care au urmat, fiul meu semana tot mai mult cu portretul, se indrepta spre propria imagine viitoare in picaj, iar portretul parea ca-l asteapta, ca oglinda unui luciu de apa. Pana cand, intr-o zi, suprapunerea celor doua imagini s-a produs si identitatea lor a fost una fara de rest.
Astazi sunt tot mai incredintat ca fiecare dintre noi are stocata, undeva in viitor, o astfel de imagine, un astfel de "portret" spre care se indreapta inexorabil, care-l asteapta si care, ca o masca de aur, ca un prosopon, sfarseste prin a se uni definitiv cu figura celui pe care-l reprezinta.
*
Cand, pe o vreme caniculara, la limita suportabilului, intalnesti o expresie cum e aceasta: "Pictura ca murmur", gandul iti zboara neintarziat la racoarea si clipocitul vindecator ale unei ape de munte. Expresia ii apartine lui Paul Gherasim si e genericul unei expozitii cu totul exceptionale, o expozitie-eseu oferita publicului la Galeria Curtea Veche din Bucuresti. Metafora mangaie, respira o poeticitate intensa si pura, cum va fi fost vazduhul la inceputul lumii, dar in acelasi timp contrariaza, te pune pe ganduri, te invita sau, mai exact, te someaza la meditatie. In primul rand pentru ca rastoarna obisnuintele si tabieturile noastre de a percepe pictura exclusiv prin prisma vizualului. Iata, ea e receptata prin prisma murmurului, un element eminamente auditiv. Prin urmare, pictura poate fi si auzita, ne spune, din off, pictorul. Prin urmare, ea nu e numai imagine, ci si sunet, cuvant.
Dar sa aprofundam putin lucrurile. Ce este murmurul, la urma urmei? Este o litanie discreta a naturii si a oamenilor, un refuz funciar al agresiunii, al poluarii sonore, refuzul de a intina primatul auroral de liniste al fiintei umane, dar in acelasi timp o demisie la fel de discreta de la tacere. O medie asadar, un pact intre strigat si liniste, iata o posibila definitie a murmurului. Vecinatatea, proximitatea perpetua a rugaciunii ar putea intregi in chip fericit aceasta definitie, pentru ca dimensiunea oranta a murmurului este in sine o realitate incontestabila. Ca fonemul m care-l precede, murmurul este bilabial, buzele nu se intredeschid sau se intredeschid aproape imperceptibil pentru a elibera un sunet, care nu e inca nici muzica, nici cuvant. Duhul care se purta pe deasupra apelor la Obarsiile existentei universale era un murmur, un inteles care-si anticipa notiunea, zorii unei zile care se prefigura, ca un zvon intrinsec al Creatiei, fara a fi inca pe deplin vizibila la orizontul intunericului primordial. Panza Facerii inca nu-si desfacuse buzele pentru a rosti cu toata puterea Cuvantul. Lumina inca nu-si etalase silabele, spectrul. O liniste de o infinita duiosie invaluia ca o placenta Totul (Totimea, cum o numeau cei vechi), fundal pe care nu se desena decat un murmur in nuce, o muta si in acelasi timp asurzitoare promisiune.
Acesta e momentul surprins de extraordinarul pictor roman. Pictura bilabiala, tacere care se aude, tacere care se vede. Paul Gherasim a pus murmurul in rama, l-a facut icoana, scara la cer care infrunzeste, care da flori si fructe la tot pasul, "lumina lina" si negraita frumusete, tunet sfios si tunel de aur soptit catre Dumnezeu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
