- Doriţi să vă dăm ceva, şefu'? mă întrebă o vânzătoare oacheşă. Vă uitaţi de cinci minute la costumul acesta de înger, se scuză întâlnind privirea mea nedumerită. Realizai că mă aflam în faţa vitrinei unui magazin care vindea măşti şi costume pentru apropiata sărbătoare de Halloween. Mă uitai în jur, nici urmă de "Casa umbrelor"… Am zâmbit şi-am plecat mai departe, fără să-i răspund vânzătoarei de la magazinul pe a cărui firmă, alături de numele Aritinei, se odihnea şi numele meu. Drumul pe care-l parcursesem era ultimul cadou al îngerilor din bisericuţă, îmi făcuseră surpriza de a călători printr-un loc în care, judecând după ceea ce făcusem în viaţă, nu prea aveam şanse să ajung…
Şi eu eram un fel de Stelică al speciei umane, căci, fără să am nici cea mai mică intenţie, am scos cheile, am deschis uşa şi-am intrat în casă. Aritina stătea aplecată asupra unei tastaturi şi făcea calcule, în micul birou pe care şi-l construise, ca să lucreze şi acasă. Era atât de roşcată şi ochii ei erau atât de albaştri, încât am uitat ce gânduri războinice aveam cu ea… Am sărutat-o pe frunte, i-am mângâiat părul, cu frică să nu mă aprind de la focul ce ardea în el. M-a privit un pic absentă, "A, tu erai, dragule!", şi şi-a continuat absorbită calculele. Mi-am făcut o cafea, am aprins o ţigară şi m-am aşezat lângă ea. Am început să-i povestesc ce călătorie făcusem, prin câte trecusem, ce sentimente îmi încercaseră inima. M-a privit mirată şi, când am terminat, s-a uitat cu milă la mine. Asta m-a întors foarte rău, m-a făcut să-mi joace sârba nervii. Suport să fiu urât, să fiu dispreţuit, dar nu suport mila, şi mai ales din partea unei femei, cu atât mai mult din partea femeii iubite. "Eşti nebun, scumpule!", mi-a şoptit şi mila din vocea şi privirea ei mă lovea ca un bolovan în tot corpul… I-am aruncat în faţă actele semnate şi parafate care dovedeau că nu sunt nebun. A început să râdă, un râs din care nu se mai putea opri, dându-şi capul pe spate, ţinându-se cu mâinile de burtă, izbind isteric biroul cu palmele… N-am lovit niciodată o femeie, nici măcar cu o floare, dar atunci nu m-am putut stăpâni. O palmă. Atât i-am dat, dar s-a prăbuşit şi nu s-a mai ridicat. Din tâmpla stângă îi curgea, încetişor, un izvoraş roşu…"Ridică-te, iubire, n-am vrut, nu ştiu ce m-a apucat!", am îngăimat, "Iartă-mă, n-am vrut, n-am vrut…", dar ea refuza să mă asculte. O oră am plâns, am mângâiat-o, am sărutat-o, am rugat-o, dar n-a vrut să se ridice. Începuse să fie rece, foarte rece cu mine, iar eu n-am suportat niciodată răceala din partea unei femei, când o simţeam ştiam că trebuie să plec… Aşa am făcut şi atunci, am aruncat ţigara, pe cale să se stingă, şi-am plecat să-mi înec gândurile negre cu nişte alcool. În stradă am aruncat o ultimă privire spre biroul Aritinei. Din geam, îmi juca pentru ultima oară părul ei roşu, mai aprins ca niciodată, răsfirat, răsfirat aşa de mult, că acoperise tot geamul…
Mai târziu, în timp ce zăceam beat în camera de oaspeţi a unuia din hotelurile noastre, m-a sunat un agent de la poliţie care mi-a dat "..o veste extrem de tristă..". Casa mea luase foc şi pompierii, oricât de prompt interveniseră, nu reuşiseră să învingă focul ce cuprinsese camerele pline de lemn, cărţi, covoare şi draperii… Singurul lucru rămas întreg, ca o minune, fusese o icoană din care cinci îngeri zâmbeau, parcă avand un aer de vinovăţie că nu reuşiseră să stingă focul. În sufragerie găsiseră un cadavru carbonizat, despre care se credea că ar fi al nevestei mele…
Trei zile am zăcut, îmbibat în alcool, uitându-mă la icoană şi şoptindu-le îngerilor: "Hai, terminaţi cu aerul acesta de vinovăţie, ce vină aveţi voi, ce, sunteţi pompieri?", dar n-am reuşit nici să-i fac pe îngeri să-şi schimbe expresia feţei, nici să trec peste şocul provocat de această veste macabră…
Din volumul cu acelaşi titlu premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2012
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
