Ziarul de Duminică

Radiografia unei zile de mai/ de Cristian Meleşteu

Radiografia unei zile de mai/ de Cristian Meleşteu

Autor: Cristian Meleşteu

20.07.2012, 00:07 170

- Doriţi să vă dăm ceva, şefu'? mă întrebă o vânzătoare oacheşă. Vă uitaţi de cinci minute la costumul acesta de înger, se scuză întâlnind privirea mea nedumerită. Realizai că mă aflam în faţa vitrinei unui magazin care vindea măşti şi costume pentru apropiata sărbătoare de Halloween. Mă uitai în jur, nici urmă de "Casa umbrelor"… Am zâmbit şi-am plecat mai departe, fără să-i răspund vânzătoarei de la magazinul pe a cărui firmă, alături de numele Aritinei, se odihnea şi numele meu. Drumul pe care-l parcursesem era ultimul cadou al îngerilor din bisericuţă, îmi făcuseră surpriza de a călători printr-un loc în care, judecând după ceea ce făcusem în viaţă, nu prea aveam şanse să ajung…

Mă plimb fără nici un scop pe stradă, doar ca să am spaţiu suficient pentru a gândi la ce mi s-a întâmplat. Cred că cel mai bine aş putea gândi şi reflecta pe o câmpie proaspăt semănată, unde ideile să-mi poată umbla libere, fără să se lovească de nimic. Deşi nu aveam nici cea mai mică intenţie să ajung acasă, mă trezesc în faţa uşii. Picioarele mele au învăţat poate prea bine acest drum, sunt ca un cal ce ştie să ajungă la destinaţie chiar dacă birjarul a adormit şi nu mai struneşte ferm hăţurile. Pe vremuri, bunicul inventase un sistem de irigare a micii lui grădini de zarzavaturi, forţa propulsatoare a apei fiind dată de calul Stelică, un mânz pe atunci, care se rotea în cerc, angrenând mecanismul construit de bunicul. Bunicului nu prea-i plăcea munca brută, deşi ţăran sadea, din tată-n fiu, privea cu dispreţ sapa, degetele lui erau subţiri, cu unghiile frumos tăiate şi pilite în mod constant, "eu am degete de pianist", îi plăcea să spună, luau foarte rar contact cu obiectele făcute să uşureze munca câmpului, şi atunci, când nu putea scăpa de cicălelile bunicii care nu concepea să bage "oameni cu ziua, când tu ai două mâini. Slavă Domnului, eşti mai în putere ca un bou". Bunicul avea însă o altă viziune asupra vieţii, asupra rostului său în lume. "Nepoate, viţelul este ultima vietate pe scara evoluţiei umane!", îmi spunea el, accentuând ultimele două cuvinte, mândru de limbajul său elevat, "viţelul are pe tac-su bou şi pe mă-sa vacă!", iar apoi continua aparent fără nici o legătură: "Noi am avut numai femei frumoase în neam, una dintre ele trebuie neapărat să se fi mângâiat pe buric cu vreun boier… Ascultă la mine, nouă ne curge sânge nobil prin vene, păcat că am luat-o pe mă-ta-mare să ni-l strice! Ehei, dacă m-aş fi născut eu unde trebuie…". Teoria bunicului căpăta acum aspecte de veridicitate dacă ţinem cont de dispreţul faţă de munca ţăranului, "dă la sapă, dacă nu l-a dus capul să facă mai mult, atâta poate, săracul!", căşuna el deseori pe câte unul… Bărbatul, însă, mai ales la ţară, trebuie să facă bani, să ţină nevasta şi familia, că de-aia este el stâlpul casei. Bunicul ştia prea bine lucrul acesta, de fapt credea şi el cu tărie că este unul din marile adevăruri ale vieţii, şi suferise mult fiindcă viaţa lui era un ciclu aparent fără ieşire, al muncii câmpului spre a face porumb pentru hrana vitelor, să le hrănească şi apoi s-o ia zi de zi, an de an, de la capăt, dar el găsise soluţia de a ieşi din acest cerc vicios: grădina de zarzavaturi, pe care le vindea în piaţă. Îi plăcea să stea în piaţă, îmbrăca hainele cele mai bune, de parcă ar fi vândut cadouri pentru Crăciun şi nu cartofi şi legume pline de noroi. Ştia să vorbească frumos cu lumea, să-şi laude marfa, şi mulţi cumpărau de la el chiar dacă avea preţuri mai mari şi mai uita mâna pe cântar… Calul Stelică îi era indispensabil, îl punea să se rotească mereu pentru a angrena mecanismul pe care-l inventase, "legumele mele au nevoie de apă, multă apă, ai învăţat şi tu la şcoală, castravetele, de exemplu, are peste 80% apă", spunea şi se învoia foarte rar să-l lase pe Stelică să fie folosit la alte munci mai puţin nobile, cum ar fi trasul la căruţă, "ai boul şi vaca", îi închidea el gura bunicii. Peste ani, atunci când a cumpărat de la negustorii ruşi, ce vindeau în bazar, o pompă electrică, l-a eliberat pe Stelică din ham, i-a dat câteva bucăţele de zahăr candel, l-a bătut uşor pe grumaz şi i-a spus, blând, încetişor, la ureche, de parcă Stelică ar fi înţeles limba română: "Hai, mă, ai muncit destul, mai odihneşte-te şi tu!". Stelică al nostru nu făcea parte din acei cai albaştri care urcă aproape de aştrii în zbor ca să pască cerul şi să-şi potcovească copitele cu stele pe cale să se stingă şi, în plus, nu cred că înţelegea prea bine cuvintele bunicului, aşa că-i răspunse evaziv: "Iha, i-ha-ha!" şi, după câţiva paşi făcuţi, începu să se rotească pe traseul pe care-l parcursese de atâtea ori, blând şi parcă un pic mirat că nu mai simte greutatea în spate…

Şi eu eram un fel de Stelică al speciei umane, căci, fără să am nici cea mai mică intenţie, am scos cheile, am deschis uşa şi-am intrat în casă. Aritina stătea aplecată asupra unei tastaturi şi făcea calcule, în micul birou pe care şi-l construise, ca să lucreze şi acasă. Era atât de roşcată şi ochii ei erau atât de albaştri, încât am uitat ce gânduri războinice aveam cu ea… Am sărutat-o pe frunte, i-am mângâiat părul, cu frică să nu mă aprind de la focul ce ardea în el. M-a privit un pic absentă, "A, tu erai, dragule!", şi şi-a continuat absorbită calculele. Mi-am făcut o cafea, am aprins o ţigară şi m-am aşezat lângă ea. Am început să-i povestesc ce călătorie făcusem, prin câte trecusem, ce sentimente îmi încercaseră inima. M-a privit mirată şi, când am terminat, s-a uitat cu milă la mine. Asta m-a întors foarte rău, m-a făcut să-mi joace sârba nervii. Suport să fiu urât, să fiu dispreţuit, dar nu suport mila, şi mai ales din partea unei femei, cu atât mai mult din partea femeii iubite. "Eşti nebun, scumpule!", mi-a şoptit şi mila din vocea şi privirea ei mă lovea ca un bolovan în tot corpul… I-am aruncat în faţă actele semnate şi parafate care dovedeau că nu sunt nebun. A început să râdă, un râs din care nu se mai putea opri, dându-şi capul pe spate, ţinându-se cu mâinile de burtă, izbind isteric biroul cu palmele… N-am lovit niciodată o femeie, nici măcar cu o floare, dar atunci nu m-am putut stăpâni. O palmă. Atât i-am dat, dar s-a prăbuşit şi nu s-a mai ridicat. Din tâmpla stângă îi curgea, încetişor, un izvoraş roşu…"Ridică-te, iubire, n-am vrut, nu ştiu ce m-a apucat!", am îngăimat, "Iartă-mă, n-am vrut, n-am vrut…", dar ea refuza să mă asculte. O oră am plâns, am mângâiat-o, am sărutat-o, am rugat-o, dar n-a vrut să se ridice. Începuse să fie rece, foarte rece cu mine, iar eu n-am suportat niciodată răceala din partea unei femei, când o simţeam ştiam că trebuie să plec… Aşa am făcut şi atunci, am aruncat ţigara, pe cale să se stingă, şi-am plecat să-mi înec gândurile negre cu nişte alcool. În stradă am aruncat o ultimă privire spre biroul Aritinei. Din geam, îmi juca pentru ultima oară părul ei roşu, mai aprins ca niciodată, răsfirat, răsfirat aşa de mult, că acoperise tot geamul…

Mai târziu, în timp ce zăceam beat în camera de oaspeţi a unuia din hotelurile noastre, m-a sunat un agent de la poliţie care mi-a dat "..o veste extrem de tristă..". Casa mea luase foc şi pompierii, oricât de prompt interveniseră, nu reuşiseră să învingă focul ce cuprinsese camerele pline de lemn, cărţi, covoare şi draperii… Singurul lucru rămas întreg, ca o minune, fusese o icoană din care cinci îngeri zâmbeau, parcă avand un aer de vinovăţie că nu reuşiseră să stingă focul. În sufragerie găsiseră un cadavru carbonizat, despre care se credea că ar fi al nevestei mele…

Trei zile am zăcut, îmbibat în alcool, uitându-mă la icoană şi şoptindu-le îngerilor: "Hai, terminaţi cu aerul acesta de vinovăţie, ce vină aveţi voi, ce, sunteţi pompieri?", dar n-am reuşit nici să-i fac pe îngeri să-şi schimbe expresia feţei, nici să trec peste şocul provocat de această veste macabră…

Din volumul cu acelaşi titlu premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2012

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO