Dupa cum stie, astazi, cam toata lumea, cel mai important personaj din spectacolul modern de teatru nu este nici actorul, nici dramaturgul, ci regizorul. Degeaba ai un text stralucit si actori minunati (rareori le ai pe amandoua, dar admitem ipoteza de dragul demonstratiei) daca omul chemat sa le puna in relatie pe scena este nepriceput; prea bine nu-i nici daca este doar netalentat... Cu toate ca scolile de teatru scot promotii intregi de regizori, posesorii de studii superioare carora li se poate acorda cu adevarat acest titlu sunt extrem de putini.
Ce trebuie sa stie un regizor? Raspunsul la aceasta intrebare e foarte simplu. Trebuie sa stie cum sa citeasca atat dialogurile cat si indicatiile "auctoriale" dintr-o piesa, cum sa-i faca pe interpreti sa se miste in decor, cum sa-i introduca si sa-i scoata pe actori din scena in functie de replici, cum sa aprinda si sa stinga reflectoarele in raport cu mersul actiunii (desigur, nu cu mana lui, desi circa 90% dintre regizorii romani stau, in timpul spectacolului, "la lumini", neavand incredere in, tocmai, mana tehnicianului, nici chiar cand se intampla ca acesta sa fie treaz) si alte lucruri de acelasi fel. Ce trebuie sa poata un regizor? La aceasta intrebare, raspunsul e teribil de complicat. Trebuie sa poata crea pe scena o senzatie de adevar atat de coplesitoare incat sa-mi dea mie, privitorului, convingerea ca am sub ochi esenta insasi a vietii, sa-mi "scormoneasca" mintea si inima pana ajung fata in fata, fie si numai pentru o clipa, cu fiinta mea secreta, cea pe care numai eu o stiu, si sa-mi aline fiorul ce ma cutremura atunci dezvaluindu-mi ca nu sunt singur(a) printre ororile si splendorile pe care le-am descoperit acolo. Este vorba, fireste, despre regizorul-artist. Mai exact, despre acea specie de regizor-artist care e atat de rara si de pretioasa incat ar trebui protejata prin lege, precum florea-de-colt; caci, la fel ca si in alte arte, nici in teatru specimenele acestea ciudate nu sunt usor de intalnit - sunt, in schimb, foarte usor de distrus... In ultimii, sa zicem, 14 ani, am simtit ca ma aflu in prezenta unei asemenea fapturi neobisnuite doar la cateva spectacole semnate Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, Victor Ioan Frunza, Alexandru Darie. Vai, nu la toate spectacolele lor... Si, iar vai, unii dintre ei si-au batjocorit cateodata darul...
Specia aceasta - de zece ori vai! - isi multiplica tare greu indivizii. De aceea, aparitia unuia ar trebui salutata zgomotos, pentru a atrage atentia intregii lumi teatrale. Este ceea ce merita si BocsA!rdi LA!szlA3, absolvent de regie la Targu-Mures putin dupa '90 (clasa Tompa GA!bor - ce vremuri!), dar, altfel, om aflat nu chiar la prima tinerete, cu studii de inginerie "la baza". Impreuna cu un grup de actori asa zicand diletanti (adica fara scoala de teatru), el a creat la Sfantu Gheorghe, pe scheletul unei institutii oarecum obosite, o trupa inalt performanta, ce i-a permis sa realizeze un numar impresionant de spectacole foarte bune, spectacole dintr-acelea de la care pleci fericit si prieten cu toti cei din jur. Printre cele mai noi montari ale sale se numara un superb Romeo si Julieta (pentru care a luat, la sfarsitul anului trecut, un Premiu al Ministerului Culturii) si o profund tulburatoare Antigona (pentru care figureaza acum - pentru prima oara! - printre nominalizatii la Premiul de regie UNITER); pentru acestea si pentru alte spectacole a primit distinctii la festivaluri de teatru din Ungaria.
La sfarsitul lunii ianuarie, BocsA!rdi LA!szlA3 a dat, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, premiera spectacolului Sa imbracam pe cei goi de Luigi Pirandello. Regizorul nu este la prima intalnire cu dramaturgia sicilianului (1867-1936) laureat in 1934 cu un Nobel pentru literatura; acum vreo trei ani a montat (excelent) cu studentii-actori de la Targu-Mures Omul, bestia si virtutea, piesa esentialmente comica - latura in genere neexploatata de directorii de scena atunci cand "se ating" de Pirandello. Elemente ale acestei viziuni se regasesc si in Sa imbracam pe cei goi, piesa considerabil mai dificila, insa, unde se face simtita si dialectica esenta-aparenta, respectiv fictiune-realitate, care l-a facut celebru pe Pirandello. De partea cui e adevarul in "cazul" sinuciderii ratate a Ersiliei Drei, obsedata de moartea accidentala fetitei pe care o avea in grija si care cade de la balcon pe cand guvernanta se afla in bratele tatalui micutei? Caci, in aceasta sordida istorie, fiecare - ea, Ersilia, consulul Grotti, "corupatorul", Laspiga, fost locotenent si fost logodnic al Ersiliei, ziaristul de scandal Cantavalle, pana si scriitorul Nota, ipoteticul autor al povestii acestor personaje in cautare de... - vine cu adevarul sau. Regizorul izbuteste un studiu in adancime al caracterelor, limpezind astfel povestea destul de alambicata din piesa, si izbuteste, totodata, sa gaseasca "sunetul" just al acestei dramaturgii atat de speciale: un sunet in care se impletesc senzualitatea si intelectualismul, verva Sudului si rigoarea Nordului (autorul avea studii de filosofie la Bonn), caricatura colorata, volubila, si suferinta alba, rece-sfasietoare. Am insa a-i reprosa partinirea pe care o arata transformand-o pe eroina in victima fara echivoc - a societatii, a barbatilor din viata ei, mai putin, parca, a propriului temperament; la Pirandello, cred eu, chestiunea vinei si a nevinovatiei nu e rezolvata niciodata atat de transant. Se poate insa ca la aceasta impresie sa fi contribuit masiv jocul actoricesc, insuficient armonizat. "Importat" de la Sfantu Gheorghe, SzabA3 Tibor da, in Grotti, un portret sigur, viguros, dar cu un dram de... grotesc un pic prea apasat. Mici stridente bufe apar si in evolutia, altminteri atent construita, a lui BirA3 JA3zsef (ziaristul), in timp ce tanarul MolnA!r Levente (Laspiga) pare depasit de rol, in ciuda efortului meritoriu. Ireprosabila este, in schimb, schita realizata de Varga Csilla (o proprietareasa perfect burgheza) si mai ales interpretarea lui BogdA!n Zsolt (Lodovico Nota), cel mai fidel, dupa parerea mea, spiritului piesei. (Si intentiilor regizorului?) In fine, Ersilia Drei e jucata de M. KA!ntor Melinda intr-un registru total diferit de al restului distributiei: cu desavarsita "identificare", cu ardoare, cu patima; performanta actritei este remarcabila in sine. Pe scurt, denivelarile interpretative deservesc spectacolul care, altminteri, are o plinatate a expresiei, o rotunjime a formei - la care contribuie scenografia lui Bartha JA3zsef si ilustratia muzicala conceputa de regizor - si o intensitate a emotiei ce il situeaza printre productiile majore ale stagiunii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
