S-a stins de curand Barbu Brezianu. Ultima oara l-am vazut la Premiile Prometheus. Fusese nominalizat la premiul cel mare si, ca un adevarat om de stirpe aleasa, nu ramasese acasa, asteptand rezultatul, ci, imbracat nobiliar, venise acolo, la Club. Emana un farmec aparte, acel farmec al oamenilor care au trait mult, care parca vin din alte vremuri, dar care trec peste toate cu jovialitate, bunatate si umor. Se intampla, daca nu ma insel, pe undeva prin luna noiembrie. Nu a luat premiul. A ramas cu nominalizarea. Peste catva timp, la 99 de ani, murea.
Sincer, si atunci mi-a parut rau pentru faptul ca nu a primit premiul. Juriul, prin vocea presedintelui Andrei Plesu, si-a justificat admirabil de obiectiv alegerea.
Componenta si modalitatea de jurizare nu pot fi banuite de subiectivisme grosiere - asa cum se intampla pe la alte premieri. Si totusi, privindu-i - juriul statea la un fel de prezidiu, dominand sala -, pe fiecare in parte si pe toti la un loc, atata cat poate ochiul sa cuprinda, ceva ma nemultumea.
Nu am priceput pana la disparitia distinsului Barbu Brezianu ce anume. Acum, constientizez ca ma ricana aerul de multumire afisat de membrii juriului.
E greu sa decizi intre atatea personalitati si e si mai greu sa compari domenii artistice diferite. Iar cand stii ca nimic nu apasa asupra constiintei tale, este firesc sa afisezi un dram de satisfactie. Dar... dar sunt momente in care parca esti obligat sa judeci cu inima. Or, asta era un astfel de moment! Cel mai emotionant si mai adevarat a exprimat un astfel de moment doamna Antoaneta Ralian cand a primit Premiul pentru Traduceri al Uniunii Scriitorilor. Spunea cam asa: ma bucur pentru acest premiu, iar celor nominalizati, pentru care am toata pretuirea si care cred ca ar fi meritat la fel ca mine sa fie premiati, le zic ca ei mai au timp sa-l primeasca, eu, poate, nu. Doamna Ralian avea 83 de ani (ii dorim multi ani de aici inainte!) in momentul decernarii premiului.
Premiile - cu toata tevatura creata in jurul lor, de la nominalizare la gala de decernare - sunt inconjurate de multe reactii emotionale. Cele mai flamboaiante vin dupa aflarea numelor castigatorilor. Sigur, rare sunt cazurile in care exista unanimitate, astfel incat sa nu apara liste paralele, liste cu marii nedreptatiti, liste cu "pe cine as fi premiat eu". Fiecare suporter - iata ca nu numai la fotbal - pare ca ar fi fost mai priceput (cu subintelesul gand ca ar fi fost si mai obiectiv) daca s-ar fi aflat acolo, pe campul de joc. In acest fel, se ajunge la un paradox: se vorbeste mai mult despre cei care au pierdut decat despre cei care au castigat.
Atitudinea mi se pare jignitoare la adresa premiatilor, la adresa juriului, la adresa acelui public care se bucura ca favoritul sau a iesit castigator.
Sub acest parsiv joc al democratiei opiniilor, li se incumba laureatilor un soi de sentiment al vinovatiei, ceea ce este nefiresc, necolegial si lipsit de onestitate.
Daca regulile jocului au fost respectate, daca optiunile nu au fost dictate de interese, de imixtiuni, de crase subiectivisme, este cutare vinovat ca a luat un premiu concurand cu cutare?!
Ei bine, chiar daca niciodata exprimata, aceasta logica pare a fi prezenta in toate articolele, luarile de pozitie, vociferarile de dupa decernarea premiilor.
Reactii emotionale intense au starnit Premiile Oscar de anul acesta. Pentru noi, romanii, mai ales. Nenominalizarea filmului lui Cristian Mungiu pare a fi adus lumea romaneasca in pragul isteriei.
Sunt contestate criteriile dupa care functioneaza Oscar-ul, sunt aneantizate celelalte creatii ramase in cursa, se clameaza marea, enorma, monstruoasa nedreptate. Sper ca Mungiu sa nu-si piarda capul si nici simtul masurii si al umorului urmarind astfel de reactii.
Exista cineasti de geniu care nu au primit nici un mare premiu in toata cariera lor, sunt altii care toata viata au fost doar nominalizati, sunt altii care au castigat un mare premiu aproape de amurgul vietii.
A existat vreun film care sa fi primit toate premiile posibile pe acest Pamant? Nu cred, dar pe noi ne mai bantuie inca fantoma unanimitatii.
Multi dintre cei care nu au luat Premiul Nobel pentru literatura - desi ar fi meritat sa-l ia - sunt la fel de mari scriitori precum cei care l-au luat.
Incarcat, dependent de context, de o perceptie subiectiva a valorii, de un flux emotional ce domina vremea in care se jurizeaza, un premiu este un premiu.
Doar atat. Un moment de glorie si nu gloria insasi. Este certificarea valorii din acel moment, pentru acel juriu, nu valoarea insasi. "Face bine la minte, la inima si la buzunar", cum zicea cu umor doamna Ralian.
Dar euforia succesului si dezamagirea esesului nu trebuie sa se transforme in judecati absolute, ci trebuie luate cu tot relativismul si, daca se poate, cu un anume scepticism si cu umor. Ei, si, nu a luat Cristian Mungiu Oscar-ul! Nu vad nici o tragedie in asta. Si imi place sa cred ca nici inca tanarul regizor nu face o tragedie din asta.
Romanii au gasit insa in faptul cu pricina inca un admirabil prilej de a se victimiza. Mai mult, de a-si cultiva acele iluzii ca suntem o natie mare si o cultura mare care nu au ce merita. Ca unora le-a batut inima in piept de satisfactie ca Mungiu nu a luat si Oscarul ne arata ce meritam cu adevarat. Adica meritam exact ceea ce suntem: o natie care isi pierde capul si la succese si la esecuri si care, asadar, nu merita nici una, nici alta.
Cel mai bine este sa fim lasati in plata Domnului, in mediocritatea care nu tulbura apele natiei. Nu stim cand sa judecam cu inima, nu stim cand sa judecam cu mintea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
