Faptul ca un teatru se mentine constant la suprafata atentiei generale prin spectacolele pe care le produce si mai putin prin vedetele carora le plateste salariu este, se pare, o axioma. Faptul ca aceste spectacole sunt realizate in principal de regizor (sau, oricum, faptul ca fara el, regizorul, nu se poate realiza un spectacol bun) este, iarasi, cunoscut de cei mai multi. Faptul ca regizorul e si el om, ca poate gresi, ca poate avea o pasa proasta, ca poate sa-si "iasa din mana" este, in fine, recunoscut de mai toata lumea. Cu exceptia regizorului insusi...
...si, adeseori, a prietenilor regizorului, care comit gestul - foarte neprietenesc, dupa parerea mea - de a-i baga in cap aceluia ca el nu poate rata. Care ii canta in struna si-i inalta osanale si atunci cand reuseste un spectacol minunat, si atunci cand incropeste o prostioara cu pretentii (sau fara pretentii - tot aia e). Care, cum se zice, il zapacesc de cap si il fac sa se creada egalul lui Dumnezeu; ba chiar superiorul Lui, caci Creatorul - suntem de acord cu totii cand privim in jur - a nascut si destule neizbanzi.
Alexandru Dabija este un om cu multe succese si multi prieteni. Si un regizor care (de aceea?...) e chemat intr-un teatru cu gandul ca spectacolul iesit din mainile lui va fi "o lovitura". De foarte multe ori, este. Se intampla, insa, si contrariul. Sa insemne asta o nenorocire, o catastrofa, sfarsitul lumii? Nu cred. Cred ca nici Dabija nu crede. Sper.
La Teatrul Odeon (unde se afla "acasa", pentru ca a fost multi ani director - bun - aici), Alexandru Dabija a realizat de curand, obtinand si sprijinul financiar al Fundatiei pentru Teatru si Film Tofan, care apare in materialele publicitare ca partener, a realizat, zic, de curand o noua versiune scenica a unei piese incantatoare: Leonce si Lena de Georg BA1chner. Istoria chestiunii e un pic mai complicata decat aceea a realizarii unui spectacol, in general: nu doar ca s-a dorit "combaterea", in memoria multor spectatori, a amintirii inca nealterate a acelei bijuterii scenice create de Liviu Ciulei la "Bulandra", la inceputul anilor '70, dar s-a urmarit si "infrangerea" unui rival ceva mai concret - Teatrul "Nottara", unde se repeta, in acelasi timp, aceeasi piesa. Motoarele au fost, asadar, turate la maximum si premiera de la Odeon a iesit... prima, chiar in seara decernarii Premiilor (Premiului, de fapt...) Tofan. Coincidenta nu i-a fost, am impresia, prielnica.
Piesa lui Georg BA1chner, scrisa in 1835, a devenit, in ciuda tineretii autorului ei (care, nascut in 1813, s-a stins in 1837), un text nu doar clasic, ci si... experimental clasic. Este o comedie amara si acrisoara despre un print si o printesa care, sortiti unul altuia de catre interesele politice, fug de-acasa (insotit, fiecare, de catre un confident), pentru a se intalni intamplator si indragosti unul de celalalt fulgerator; amareala si acidul textului stau in meditatiile cand innegurate, cand sarcastice ale printului Leonce sau ale insotitorului sau, Valerio, pe tema existentei, a iubirii, a femeilor, respectiv a politicii, a Puterii, a vietii in societate s.a.m.d. Uimitoare, in piesa, este mai ales modernitatea umorului - care trece cu extraordinara repeziciune din macabru in tandru si din absurd in bufon. Avem de-a face, pe scurt, cu una dintre cele mai amuzante, mai simpatice, mai stranii si mai deconcertante comedii din literatura universala; asa ne-o restituise, in premiera absoluta in Romania, spectacolul lui Ciulei (cu Ion Caramitru si Irina Petrescu in rolurile titulare). De atunci, piesa a mai "suferit" cateva montari, care mai buna, care mai rea, directorii de scena incercand, dupa puteri, sa-i dezlege enigma.
Ce a incercat Alexandru Dabija la Odeon nu e prea limpede - poate, sa ni-l faca pe BA1chner contemporan? Pe scena rafinat decorata de super-talentatul Dragos Buhagiar in alb, rosu si albastru, printul Leonce si printesa Lena se plimba cand cu aer abulic, cand cu o voiosie un pic agresiva, curtenii din regatul de Popo (tara lui Leonce) arata si se poarta ca o adunatura de smintiti degenerati, replicile sunt rostite fie alb, fie cu incrancenare. Spectacolul nu haz are aproape deloc (te mai fac sa zambesti, la rastimpuri, intonatiile Rodicai Mandache - doica Lenei - sau ale lui Constantin Cojocaru - Regele, tatal lui Leonce), duetele printului cu Valerio (Gabriel Pintilei se misca bine, dar vorbeste fara dictiune) sunt mai degraba plictisitoare, totul e frumos, rece si plat. Doar aparitiile Luizei Cocora (Lena) aduc pasager o briza de farmec proaspat, insuficienta insa pentru a compensa monotonia restului; in Leonce, Sorin Leoveanu - tanar actor foarte special, o combinatie de intelectual si "dur" - este, parca, nehotarat si sters.
Cu ceva timp in urma, Dabija a pus in scena, la Teatrul de Stat din Oradea (Trupa "Iosif Vulcan": fantezia institutiilor de spectacol in a se "boteza" e demna de scopuri mai bune), un vodevil frantuzesc: Praf in ochi de Eugene Labiche (1815-1888). Spectacolul a venit in turneu la Bucuresti, unde l-am si vazut: o montare "curata", in genere bine ritmata si, pe unele "tronsoane", distractiva, cu o scenografie eleganta (Vioara Bara e o artista nedrept de putin cunoscuta) si cu un joc actoricesc, in ansamblu, satisfacator (de remarcat: Elvira Platon-Rambu si Mariana Presecan). Decent, fara indoiala. Pentru un regizor de categoria lui Dabija, insa... Vorba lui Catavencu: e putin, stimabile.
Dar, cum spuneam la inceput, regizorul e si el om. Orice regizor - si mai cu seama, parca, regizorul bun.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
