Omul viseaza sa-l aiba. Niciodata nu se duce cu gândul mai departe, intrebându-se ce va face cu el. Dupa ce ani de zile, aproape o viata, a cautat aur, l-a gasit. Si nu putin: un bulgare de 15-20 kg. Pirita aurifera bogata si mare cum nu se vazuse prin partile locului. Din omul posac si insingurat care era, a devenit un ins petrecaret si a luat la rând toate crâsmele. Numai in birja se tinea si numai cu lautari tocmiti sa cânte fara odihna. Când, in fine, dupa câteva saptamâni, a ajuns acasa, adus de niste sateni milosi intr-o roaba, era la fel de sarac ca spe vremea când plecase la mina, dar mai ursuz si mai posac decât fusese vreodata.
Exista credinta aici, in Apuseni, ca si lucrurile si fenomenele naturale au suflet. «Vâlva», asa se cheama. Ei bine, vâlva aurului se razbuna pe cei care nu stiu a-l pretui, a-l respecta. Nimic nu este mai amagitor decât aurul, cred motii, tocmai ei care au stat mereu pe filoane de aur, pe munti de aur si abia si-au dus traiul de pe o zi pe alta. De mai multa vreme, la Rosia Montana, vâlva aurului a invrajbit din nou oamenii. Si multora dintre ei este gata sa le ia mintile. La Rosia, s-a exploatat aur din vremurile de demult. Si atâta vreme cât mina romana de prin anii 150-170 a ramas ferecata motilor si deschisa numai pentru turistii care se infiorau de galeriile prin care namolul aurifer inca mai curge si de piroanele mari din pereti, inconjurate de un nimb fosforesent emanat de fostele trupuri ale sclavilor pedepsiti cu incatusarea pentru revolta, viata a fost saraca si curata. Gospodariile din lemn aveau austeritatea locurilor de piatra, capitele de fân erau pazite ca niste comori, iar livezile de pruni si meri erau pavaza malaiului adus de prin târguri, dupa obiceiul stravechi al comertului lor – trocul. Stiau ca stau pe galeriile fostelor mine gata oricând sa se surpe, pentru ca, din când in când, câte-un petec de livada era inghitit de adâncuri. Se infiorau când reveneau povestile filonului de aur care zacea sub satul lor. Nu stiu câte calcule exacte s-au facut acum despre rezerva de aur de la Rosia, dar legendele din urma cu zeci de ani vorbeau de un adevarat râu de aur ce curge pe sub sat. Rosia era o localitate linistita, in care amarul traiului zilnic nu se transformase in venin. Viata se rânduise din nou in fagasurile dintotdeauna: munca din primavara pâna in toamna la coasa, in livezi si la vite, drumurile de toamna catre câmpiile din vestul tarii sub coviltirul carutelor cu mere, prune uscate, var, putini si butoiase, linguri si strachini de lemn date pe bucate si accesorii de bucatarie din inox, material plastic si sticla ordinara, iernile surde aducând odata cu nametii si animalele salbatice pe ulitele satului si in curtile oamenilor. Mi se va reprosa ca, din pricina nostalgiei unora ca mine dupa pitorescul saraciei, societatea româneasca nu va progresa niciodata, ca nu este nimic rau in faptul ca oamenilor din Rosia li se ofera bani multi pe inchipuitele lor case din lemn, bani cu care isi vor face alte case, undeva mai departe, sau se vor muta la bloc (asa cum multi au facut-o deja), ca in fond nu au de ce plânge dupa petecul de fâneata ori livada care mai mult aducea a saracie decât a bogatie. Cien are astfel de gânduri «trebe», vorba ardeleanului, sa mearga sa priveasca ranile adânci ale muntelui de la Rosia Poieni, peisajul lunar al haldelor cu steril, haurile ce se casca la si sub picioarele tale. Ar mai trebui sa vada si ce-a mai ramas din acea mica Elvetie româneasca dinspre Anina dupa ce au zona a fost decopertata cu salbaticie de siturile bituminoase care ar fi trebuit sa fie combustibil pentru iluzoria termocentrala, sa mai vada si cât de stranie este acum ingramadirea de fiare si beton din inima muntelui.
Ramasi vreme de 2.000 de ani in vraja si vrajba aurului, motii si-au trait legendele despre el ca indreptar moral si educativ. Ei si-au construit o spiritualitate a tacerii, a cumpanirii si a rostului, fara ambitii desarte. Filosofie care nu se poate muta la bloc, intre niste pereti care au vaga tendinta de a se intâlni la colturi, cu gândacii de bucatarie pe post de colocatari, cu meschinariile inerente celor ce locuiesc in dormitoarele astea comune. Un fost prim-ministru promitea motoganilor ca le va da telefoane mobile pâna când se vor trage liniile unor centrale care sa lege macar primariile de centru. Ce sa faca motoganii cu telefoanele mobile? Ei voiau lucruri mai simple (si mai complicate in mintea unui orasean): revenirea la legitimatiile de mot, la hârtiile alea care-i scuteau de dari pentru comertul pe care-l faceau si le dadeau dreptul sa duca in lume, sub coviltirul carutelor, merele rosii pierdute in mirosul fânului.
Nu stiu cât aur se va scoate de la Rosia si unde se va duce el. Blestemul lui se va intoarce insa asupra istoriei motilor si, implicit, asupra noastra. Si ei, si noi vom fi mai fara radacini, fara vorba asezata si fara luciri in privire. Stinsi, gri, morti, ca lacurile acide unde se va spala aurul.
Mi-am adus aminte de legendele motilor acum in plina criza sau in plina isterie privind o posibila criza pentru ca nimeni nu vrea sa inteleaga de unde provine ea, care e cauza-cauzelor: lacomia care a luat si ia mintile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
