Un loc comun il aşază pe artistintr-o postură fericită: el se eliberează de spaimele, obsesiile,grijile impovărătoare, de tristeţile şi nefericirile lui prin actulcreaţiei. Işi este sieşi propriul psiholog sau psihanalist. Intinspe divanul creaţiei sale, el vorbeşte liber, lăsând demonii dincutele memoriei sale să apară la suprafaţă, iar aceştia, sublimaţiin culoare, sunet sau cuvânt, işi pierd puterea malefică. Astfelcă, la capătul drumului, adică odată opera incheiată, teoretic artrebui să avem un om fericit. In fine, dacă nu fericit, măcarconştient de răul ce-l domina şi care-i dicta adesea gesturi,comportamente incoerente şi ilogice.
Din ceea ce se ştie despre mariicreatori ai lumii, am putea insă observa, fără alte studii de caz,de savante cercetări de psihanalizare a operei şi autorului, arelaţiilor dintre viaţă şi artă, că lucrurile nu stau chiar aşa.Sau nu stau deloc aşa. Jurnalul lui Tolstoi poate deveni mărturiein acest sens. Şi este doar unul dintre posibilele exemple. LevTolstoi (imaginea 1) refuză, de la o anumită vârstă, programaticscrisul, literatura, apelând la o altă terapie: munca. Muncafizică, brută - cositul, reparatul ciubotelor - până la istovireafizică. Susţine că mujicul este mai fericit in relaţia sa cu sine,cu cele inconjurătoare, decât oricine altcineva. Este evident căspaimele nu şi le-a putut trece scriind nici "Război şi pace", nici"Ana Karenina". Pricep din gestul său de a fugi in clipa morţii oincercare de a fugi de propriile obsesii, asociate in primul rândlocului său de scris. Dar, aşa cum se vede, nu poţi fugi nicăieridin spaimele pe care le-ai adus la suprafaţă, le-ai numit, le-aidat chip, le-ai intrupat. Ele trăiesc mai viu alături de tine, cutine, in tine si iţi vor bântui mereu existenţa, pentru că nu aifăcut altceva decât să adânceşti făgaşele, să iţi trăieşti mai acutvina, laşitatea, neimplinirea. Funcţionăm, mintea noastrăfuncţionează in stare de normalitate, protejându-ne de amintireadurerilor atroce. Acest ecran protector nu mai e in stare defuncţionare, nu mai e capabil să acţioneze in cazulartistului.
Dincolo de acest ecran, se aflăcittiorul, privitorul, ascultătorul. Viaţa prinde contur, sens inartă pentru consumator. Il protejează de absurd, de incoerenţă, delipsa de sens a propriei vieţi. Principiul ordonator este dublat deprincipiul speranţei. Oricât de atroce ar fi imaginile, faptele,oricât de josnice ar fi mobilurile care ii guvernează pe eroiiintâmplărilor, mereu şi mereu exsită o rază de lumină. In viaţă,adesea, această rază de lumină nu există, dar, in numele a ceea cetrebuie să expună o creaţie, ea există pentru cititor. El pricepecă pe lumea asta altora li se pot intâmpla lucruri şi mai atrocedecât i s-au intâmplat lui, că trăind prin similaritate poveşti cain cărţi vede că finalurile pot fi şi fericite - dacă nu fericite,măcar cu un dram de speranţă.
Opera de artă este mereu şimereu pusă in slujba rezolvării, impăcării problemelor publicului.Cu sine insuşi, cu cele trăite, cu cele care il torturau. DonQuijote este, până la urmă, mai fericit decât Cervantes (imaginea2). El se scutură de urâţenia existenţei sale, a lumii in care semişcă şi in acea iluzie a cavalerismului, a domniţelor şi faptelorvitejeşti este un om fericit. De "donquijotism" suferă toţicititorii lumii. Pentru că poveştile cu iluzii sunt create spre a-lsluji, spre a-l proteja, spre a-i rezolva frustrările şinelinistile. Happyend-urile, eroii care se luptă şi inving răul,năpăstuiţii, cei mici şi neajutoraţi, invinşii din viaţa reală carereuşesc să-i invingă pe cei mai tari de la natură decât ei creeazăun sentiment de bine. Mai nimeni nu compătimeşte cu bietul pisoiTom din desenele animate, pe care micuţul, neajutoratul Jerry ilface armonică, foaie de hârtie, il pune in intregime in ghips.Pentru că toţi ştiu că, in viaţa reală, niciun şoricel, niciunneajutorat nu va fi capabil de aşa ceva. Dar şi pentru că noi toţine proiectăm mai degrabă in Jerry decât in Tom, că noi inşine ne-amfi dorit ca măcar o dată in viaţă să avem puterile şoricelului de ane apăra singuri, de a-l tăvăli pe cel care ne-a umilit, ne-aterorizat prin toată smoala lumii. Cel care ştie că aşa ceva nu eposibil este creatorul. Si, in timp ce cititorul se decompensează,el se adânceşte in depresie. Sublimarea, iluzia aparţinpublicului.
De aceea, in viaţa obişnuităiertăm mai degrabă faptele şi mai niciodată cuvintele potopitepeste noi. Până când nu sunt fixate in vorbe, faptele suntinterpretabile şi degrabă uitabile. Dovadă că fiecare işi arepropria versiune atunci când trebuie să prindă in poveste ceea ces-a intâmplat. Cuvintele fixează, dau sens şi adâncesc făgaşul.Transferă către celălalt. Este un mecanism contrar celui din artă.Eliberează pe cel ce le spune şi-l impovărează -cu frustrări,nelinişti, cu angoase - pe cel care le primeşte.
CONSTANTINSTAN(n. 28 iulie1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) aUniversitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentruromanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" SatuMare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalismcultural.
Este prezent de la primul numar,saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul deDuminica".
Este presedintele sectiei Proza aAsociatiei Scriitorilor din Bucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
